Dacă ești un guru al finanțelor, atunci trebuie să faci predicții. Și nu vorbim de orice fel de predicții. Cu cât mai scandaloase, cu atât mai bine. Și ce poate fi mai scandalos în lumea finanțelor decât să identifici cu precizie luna din an în care piețele se vor prăbuși? Ultima ispravă a lui Robert Kiyosaki, probabil cel mai celebru guru al finanțelor personale din lume, este prezicerea (fără rușine) a unui crah istoric al piețelor financiare programat fix pentru luna octombrie a acestui an. În ultimii zece ani, dl. Kiyosaki a emis opt astfel de predicții apocaliptice și toate s-au dovedit complet greșite . Am fi tentați să credem că o astfel de rată de eșec ar trebui să aibă un efect devastator asupra audienței celui care își asumă rolul de oracol.
Regula nescrisă a economistilor este să încerci, pe cât posibil, să eviți prognozele precise, dar „dacă ești obligat să faci predicții, atunci fă-o cât mai des!
Pentru oamenii care îl urmăresc, calitatea profețiilor sale este la fel de irelevantă precum faptul că independența financiară nu se obține pe baza unor sfaturi generice de la oameni care au făcut bani doar din scris cărți, sau faptul că dl. Kiyosaki nu pare să aibă, în general, vreo urmă de competență în materie de economie (asta dacă nu clasificăm promovarea agresivă a propriei persoane ca fiind o formă de aplicare în viața reală a științei economice).
O regulă nescrisă a profesiei de economist este să încerci, pe cât posibil, să eviți formularea unor prognoze precise, dar „dacă ești obligat să faci predicții, atunci fă-o cât mai des!”. Problema principală nu este că dl. Kiyosaki livrează pentru audiența sa fix ceea ce se așteaptă de la el sau că, la un moment dat, inevitabil, „o va nimeri”, iar oamenii vor uita complet predicțiile scandaloase anterioare. În definitiv, chiar și unor profesori celebri de economie (cum este „Dr. Doom”, Nouriel Roubini) cărora li se aplică standarde presupus mai înalte decât unui guru financiar, li se alocă în mod sistematic un amplu spațiu de expunere a opiniilor lor apocaliptice și, evident, la un moment dat vor avea dreptate și vor putea să pretindă din nou statutul de clarvăzători.
În materia prezicerii dezastrelor, nu contează de câte ori greșești, important e să ai dreptate o singură dată și să se știe că ai avut dreptate. Problema esențială este că există o cauză mai profundă pentru audiența în continuă creștere a celor care propovăduiesc iminenta venire a dezastrului, iar raționamentele liniare și simpliste, într-un domeniu non-liniar și complex cum este economia, sunt surprinzător de rezistente la impactul cu realitatea.
Gândirea de nivel 1, cum o denumește Howard Marks (**) , fondatorul Oaktree, cel mai mare investitor în active distressed din lume, este dificil de evitat, nu doar din cauza complexității fenomenelor economice, dar și a unei nevoi aproape viscerale a oamenilor de a avea predictibilitate și claritate. Ca vânători-culegători, adică mai bine de 90% din istoria speciei noastre, am fost obligați să luăm decizii precise pe baza unor predicții rapide, operând cu modele simplificate ale realității fizice și cu miza cea mai importantă, viața, aflată în permanență pe masa de joc – dacă tufișul se mișcă, înseamnă că este un tigru care așteaptă să mă atace, așa că trebuie să fug înainte să aflu exact ce este acolo (cei care aveau dubii sau pierdeau prea mult timp cu evaluarea situației, probabil că nu reușeau să-și transmită genele mai departe). Indiferent dacă sursa acestei nevoi de a vedea predicții precise și relații de cauzalitate clare este una ancestrală, prezentă în genele noastre, sau doar o formă de extrapolare mentală a interacțiunilor observabile din lumea fizică, economia, prin natura ei, nu face decât să amplifice această dorință. O vorbă celebră în lumea financiară spune că „piețele urcă pe scări, dar coboară cu liftul”. Asta face ca știrile și prognozele negative să fie mult mai spectaculoase, iar miza personală să fie suficient de atractivă pentru a mobiliza audiența.
Diferența fundamentală dintre Robert Kiyosaki și o bancă centrală este că aceasta din urmă nu se poate comporta ca și când ar avea un glob de cristal
Băncile centrale nu pot nici ele scăpa de presiunea de a prezice evoluția economiei, adică ceva ce nu poate fi prezis, și de a oferi soluții miraculoase și răspunsuri spectaculoase. Diferența fundamentală dintre Robert Kiyosaki și o bancă centrală este că aceasta din urmă nu se poate comporta ca și când ar avea un glob de cristal. Prin natura lor, toate instituțiile sunt înclinate mai degrabă să fie reactive, să acționeze pe baza celei mai recente informații, dar de la băncile centrale așteptarea (complet nerealistă) este ca acestea să vadă direct în viitor. În momentul de față, așa cum o să explic mai jos, băncile centrale, inclusiv BNR, au ales să se abțină de la a face predicții precise, alegând calea unei prudențe care are o justificare mai profundă decât obișnuitul conservatorism instituțional.
În fața șocului economic provocat de declanșarea pandemiei și de măsurile de protecție sanitară luate în anul 2020, răspunsul fără precedent al politicilor fiscal-monetare, inclusiv în România (cu o marjă de manevră semnificativ mai mică decât în statele dezvoltate), s-a dovedit a fi suficient de puternic încât să conducă la cea mai rapidă revenire economică din istorie. Mai direct spus, guvernele și băncile centrale au reușit cea mai spectaculoasă operațiune de salvare a economiei din istorie.
Dacă prețul pentru această salvare disperată trebuie plătit acum sub forma inflației, se pare că nota de plată care se întrevede provoacă un disconfort cu care nu mai eram obișnuiți de ceva vreme. Rezerva Federală, Banca Centrală Europeană, Banca Angliei și, la noi, Banca Națională se văd obligate acum să explice de ce nu scot artileria grea în fața inflației, un dușman de care țările dezvoltate aproape că uitaseră că există, iar la noi era folosit mai mult ca o sperietoare pentru a tempera culegerea de roade electorale de pe ramurile cele mai joase.
Banca Națională a României a fost deseori criticată pentru prudența ei aparent excesivă și, nu de puține ori, pentru lipsa de viteză și hotărâre cu care acționează în anumite momente. De data aceasta, criticile par a avea o greutate mai mare, acuzația principală vizând ritmul inadecvat al creșterii dobânzilor în condițiile creșterii rapide a ratei inflației.
Pe data de 9 noiembrie, BNR a anunțat o creștere modestă a dobânzii de politică monetară de la 1,50% la 1,75%, iar, a doua zi, Institutul Național de Statistică a anunțat o rată anuală a inflației de aproape 8% pentru luna octombrie. Chiar dacă dezbaterea aprinsă între tabăra inflației tranzitorii (reprezentată de Fed) și tabăra inflației persistente (reprezentată de majoritatea comentatorilor și analiștilor economici) are loc în SUA de la începutul anului, la noi abia acum se conturează mai clar cele două oștiri.
Creșterea prețurilor la energie are efectul unei creșteri de taxe, iar o împingere în sus a dobânzilor ar echivala doar cu o lovitură suplimentară administrată economiei
La prima vedere, încăpățânarea oficialilor autorităților monetare de a decreta această explozie a prețurilor ca fiind un fenomen ”tranzitoriu”, seamănă cu o formă de aroganță în fața unei realități implacabile. O privire mai atentă ne oferă două argumente solide pentru această aparentă pasivitate în fața valului inflaționist.
În primul rând, nu este clar cum anume se așteaptă criticii băncilor centrale ca o majorare mai agresivă a dobânzilor să determine o scădere a prețurilor la energie electrică, gaze sau combustibili (principalele motoare ale inflației actuale), să rezolve problemele lanțurilor de aprovizionare sau criza semiconductorilor în sectorul auto. În al doilea rând, dar foarte important, tipologia inflației actuale este exact pericolul cel mai mare la adresa creșterii economice. Simplificând, creșterea prețurilor la energie are efectul unei creșteri de taxe, iar o împingere în sus a dobânzilor ar echivala doar cu o lovitură suplimentară administrată economiei.
Ar fi ca și când am sugruma creșterea economică folosind ambele brațe. Poate că la articolul din statutul BNR care ne spune că mandatul instituției este „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”, ar trebui adăugat pentru claritate „...dacă se poate și dacă nu costă prea mult”. Chiar dacă pentru mulți oameni, inclusiv pentru mulți specialiști, pare mai ușor de suportat să urmărească cum crește iarba decât să citească comunicatele sau publicațiile periodice ale BNR, am să citez doar o frază din ultimul Raport asupra inflației (noiembrie 2021): „În scenariul de bază, perspectivele de evoluție a economiei pe termen scurt par tot mai mult grevate de efectele pandemiei, date fiind atât particularitățile situației medicale din România, cât și vulnerabilitățile persistente ale lanțurilor globale de producție.”(***) Se naște întrebarea dacă ne putem permite și are sens să încercăm acum o „răcire controlată” a economiei, majorând dobânzile?
Există la noi, în spațiul public, o deschidere absolut specială în zona economică pentru a sprijini măsuri aparent impopulare, dar necesare, o apetență remarcabilă pentru măsuri economice dure, nemiloase. Indiferent dacă această mentalitate vine dintr-un sentiment de elitism al gânditorilor noștri în ale economiei, dintr-o credință sinceră în modele economice depășite sau dintr-o simplă lipsă de înțelegere a complexității fenomenelor economice, acest tip de discurs apare inevitabil de fiecare dată când trebuie luate orice fel de măsuri fiscale sau monetare. Nu afirm aici că nu este necesară o anumită doză de scepticism (sau chiar revoltă) în fața unor decizii fiscal-bugetare lipsite de multe ori de orice alt fundament decât acela al unor achiziții electorale pe termen foarte scurt. Dar acest lucru nu ne poate determina să ignorăm un adevăr fundamental care nu este spus suficient de des: această țară s-a dezvoltat în ultimele trei decenii prin creștere economică.
Chiar creșteri obținute prin politici pro-ciclice, prin „supraîncălzire”, au fost până la urmă motorul cel mai important de dezvoltare, într-o perioadă cu o volatilitate și modificări structurale de anvergură ale economiei mondiale, de la momentul aderării noastre la Uniunea Europeană și până în prezent. Indiferent cât de sustenabilă a fost această creștere și indiferent cât de nedrept au fost distribuite efectele ei, ea a adus un nivel de prosperitate fără precedent pentru România. Chiar dacă Banca Națională nu o poate spune atât de direct, iar rolul de contrapondere la excesele fiscal-bugetare pare bine consolidat în cultura organizațională a instituției, recenta atitudine prudentă în creșterea dobânzilor, pare să reflecte o greutate mai mare decât în orice alt moment de după Marea Criză Financiară acordată creșterii economice.
Au fost critici, care nu sunt neapărat din categoria gardienilor frugalității amintiți mai sus, dar care s-au grăbit să forțeze o comparație cu situația din 2008-2010, când, la o inflație comparabilă cu cea de azi, dobânda de politică monetară a fost la niveluri între 6% și 10%. Știm foarte bine ce s-a întâmplat atunci și mai ales care erau condițiile care au generat prăbușirea dramatică a economiei și anii pierduți care au urmat. Știm la fel de bine că ceea ce a durut atunci a fost colapsul economiei, nu inflația, așa că, judecând post-factum, rămâne întrebarea dacă lupta cu inflația nu putea fi abandonată mai rapid când a devenit clar ceea ce se întâmplă, dar și întrebarea dacă se putea realist mai mult pe zona de politică monetară, mai ales dacă luăm în calcul toți factorii relevanți, în special presiunile uriașe pe cursul de schimb.
Deciziile de politică macroeconomică au un grad de ambiguitate, de incertitudine a rezultatelor, iar decidenții sunt judecați de istorie după rezultate, nu după calitatea procesului decizional
Lăsând istoria deoparte, în economia dezvoltării exista o axiomă care stabilea că statele dezvoltate au impozite mari și dobânzi mici, iar statele în curs de dezvoltare au impozite mici și dobânzi mari. Mă întreb dacă vrem cu adevărat să ne întoarcem la statutul de țară cu dobânzi mari?
Toate deciziile de politică macroeconomică au un grad mai mare sau mai mic de ambiguitate, de incertitudine a rezultatelor, iar decidenții sunt judecați de istorie după rezultate, nu după calitatea procesului decizional. Independența decizională a băncilor centrale reprezintă condiția fundamentală pentru ca acestea să opereze pe baza unor procese corecte și nu pe baza unor imperative de imagine sau a unor obiective pe termen scurt. Sunt momente când chiar și cele mai conservatoare instituții sunt forțate de realitate să ia decizii care implică un grad aproape insuportabil de incertitudine. Din paleta de opțiuni disponibilă, nu ar trebui să fie totuși foarte subtilă diferența dintre „răul cel mai mic” și „răul cel mai ușor de vândut publicului”. Dacă BNR a luat decizia corectă prin a nu răspunde agresiv creșterii inflației, rămâne în final la judecata nemiloasă a istoriei, dar instituția are datoria să continue evite să se comporte ca un guru al finanțelor care trebuie să satisfacă așteptările audienței.
O lucrare recent publicată de Rezerva Federală (****) și care a făcut vâlvă în lumea macro-economiștilor, ne demonstrează foarte convingător faptul că inflația nu este doar aproape imposibil de prezis, dar chiar dinamica ei este de multe ori dificil de explicat în totalitate. Îndrăznesc să afirm că, după ce am avut în unele state dezvoltate politici fiscale expansive cuplate cu dobânzi nominale negative și după ce am avut anul trecut un preț negativ pentru barilul de petrol, nu mai era nevoie de încă o lucrare care să ne demonstreze că e bine să ne ferim cât putem de la a formula predicții economice foarte exacte. Băncile centrale par să fi înțeles această realitate, ceea ce explică și reticența lor în a brusca manetele economiei.
Pe de altă parte, toți cei care am trăit perioada anilor 90, cunoaștem din păcate prea bine efectele toxice ale exploziei prețurilor și devalorizării monedei asupra bunăstării populației. Inflația este o taxă regresivă care lovește cel mai mult în cei mai defavorizați economic. John Maynard Keynes, într-un eseu din 1919 (*****) , spunea că inflația este o formă ascunsă de confiscare de către stat a avuției cetățenilor. Doar că el se referea la o idee atribuită lui Lenin, care indica devalorizarea monedei prin inflație ca reprezentând cea mai eficientă metodă de distrugere a sistemului capitalist, în special prin efectul său de redistribuire arbitrară a avuției.
Dacă la momentul de față trebuie ca BNR să decidă între inflație și creștere economică, nu putem să evaluăm această decizie prin lupa situației politico-economice de la sfârșitul Primului Război Mondial și nici măcar prin cea a economiei românești de acum mai bine de două decenii, complet diferită ca structură și rezistență de cea de acum. Tot Keynes a zis că „e mai bine să ai dreptate cu aproximație decât să greșești cu precizie”, iar aceasta pare să fie mentalitatea taberei inflației tranzitorii, reprezentată de băncile centrale. Practic, arătând prudență și o abordare graduală, băncile centrale refuză rolul de guru de tip Kiyosaki și acceptă limitele, din ce în ce mai bine conturate, ale înțelegerii lor cu privire la dinamica economiei și ale influenței politicii monetare asupra acesteia.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marele economist Kenneth Arrow, provenind dintr-o familie de evrei români din Iași, făcea parte dintr-o echipă de statisticieni care se ocupa cu prognoze meteorologice pe termen lung pentru forțele aeriene americane. Constatând, după un timp, că predicțiile lor nu erau cu nimic superioare unui proces aleatoriu, statisticienii au transmis superiorilor lor din armată solicitarea de a fi lăsați să se ocupe de ceva mai util. Li s-a răspuns simplu: „Generalul comandant știe bine că previziunile nu sunt bune. Cu toate acestea, are nevoie de ele în scopuri de planificare.” În aceeași logică, trag speranța că analiștii economici care s-au grăbit să critice lipsa de agresivitate a BNR în privința dobânzilor, știu bine că raționamentele simpliste nu au ce să caute în economie, dar au nevoie de ele în scopuri de audiență.
* Pentru o analiză a ”performanțelor” domnului Kiyosaki: ”The Broken Clock”, Nick Maggiulli, 28 September 2021
** Aici, o o detaliere a diferențelor dintre gândirea de nivel 1 și cea de nivel 2
*** BNR - Raport asupra inflației noiembrie 2021.
**** Rudd, Jeremy B. (2021). “Why Do We Think That Inflation Expectations Matter for Inflation? (And Should We?),” Finance and Economics Discussion Series 2021-062. Washington: Board of Governors of the Federal Reserve System,
***** Keynes J.M. (2010) Inflation (1919). In: Essays in Persuasion. Palgrave Macmillan, London.
N.Red: Paul Prisecaru a fost economist-sef al Consiliului Concurentei in perioada 2012-2019, are un doctorat in economie la Academia Romana, este in prezent Partener coordonator la Intuitive Economics si cadru didactic asociat al Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti
0
1
