Intru și eu, acum cateva seri, la un restaurant. Sau club. Sau bar. Oricum, ceva cu tejghea într-o parte, scaune lungi, sticloanțe, pahare. În cealaltă, adică-n fund, cu ceva cu-n spațiu ca de scenă. Semiobscur, bec/proiector slab, stativ de microfon, parcă draperii roșiatice pe laterale. M-apropii de bar doar cât să văd care-i treaba, deja era ceva lume la mesele dinăuntru, și nici n-apuc să mă dumiresc, adică dacă stau sau plec repede, că lângă mine se așează doi tipi. Supărați. Că ce facem acuma, că de ce nu vine, că hai, fă tu-n număr, zi ceva... Nu mă vedeau, da’ șușoteau tare, de zor. Bref, ideea era că locul e unul din cele care fie doar profită de-un student sărac, fie chiar îi dau ceva de mâncare, fiindcă cică cineva trebuia să facă stendap comedi, era anunțat, omul ia-l de-unde nu-i. Probabil individul era doar un amator bețiv și-i pierise curajul. Amuzat de invizibilitatea pe care cei doi mi-o confereau, mă mănâncă palmele (doar n-o să zic public că mă mănâncă-n cur) și mă aflu-n treabă să mă bag în seamă. Deci îmi vine brusc cheful să fiu și io odată nebun, să fac pe clovnu’. Hai bre, zic, vă salvez eu. (Ochii mari.) Ochii mari! (Capul sucit oblic, a mirare.) Mirare! Da, bos, hai că te scot eu. Vorbesc eu 5-6 minute! Te pricepi? Ești în branșă? Ai mai făcut asta? – mă-ntreabă tipu. (Grimasă de șmecher, atotștiutor. Onomatopee.) Batem palma! – zice bosu’ fără să mai crâcnească. Perfect, hai sus. Cum te prezint? Nu contează, zi-mi cum vrei. (Sprânceană ridicată a întrebare sau dubiu, din partea celuilalt.) Ok, zi-mi Mâmâ. Cum? Mî, mî... inițialele mele. Hai!
Merg cu el pe „scenă” (aș... un podium modest, cemai). Și zice: Dragilor, dragelor... fetelor, băiețeilor... Nebunaticilor! Astăzi avem, pentru toți, inclusiv pentru mine, o surpriză! Ne vom distra cu prietenul meu, cu bunul meu prieten: Mî, Mî. Care n-a mai fost în fața noastră, pe care nu-l știți, dar pe care precis îl veți ști de-acum încolo... Așadar... Mî, Mî! (Aplauze comandate, aplauze automate, simple, normale, de complezență.)
Da, așa e (zic, căci am luat deja microfonul în mână și mă plimb, mă tot plimb încoace și-n colo, ca orice artist de gen – care nu sunt – mai ales pe timp de puncte-puncte). Eu sunt Mâmâ, cu punct după mî, însă pronunțat și scris cu î din a, așa prefer... Ce credeți că-i ușor să fii original, nu? Oricum, îi mulțumesc pentru invitație prietenului meu, bunului meu prieten... Pe care nici nu-l știu cum îl cheamă, de altfel; nu ne-am cunoscut deloc, absolut niciodată; pân-acum, desigur... Glumesc, bine-nțeles. Așa ne-am înțeles, totu-i regie... Oricum... Mă uit la dvs... Sunt tip practic, concret: mă uit printre picioarele d-voastră... (Chiar mă chiorăsc.) Mă rog, printre picioarele mess-e-lor dvs!... Fără semințe... Nu sunteți normali! (Grimasă șmecheră.) Ok, deci sunteți oameni fini. Da ia, hai să vedem. De pildă, câți aveți bacu? (Prin semne pretind ridicarea de mâini. Acestea se ridică. Cam toate.) Câți studenți? (Alte mâini.) Câți aveți licență? (Destule.) Câți doctorat? (Mai puține.) Băăă, sunteți proști? Da cum și de ce, frate? N-aveți și voi colo-șa 500 d-euroi? Da 300? 250! Care n-ai? Bine, hai că vorbim mai târziu. În culise; negociem. (Fac și semn de „vb la tel.”) De fapt întreb toate astea fiindcă tocmai am trecut pe strada mare. Știți voi care. (Șterg aerul cu palmele-n sus – semn de frontispiciu, pancartă sau afiș mare/lat, citind.) „Universitatea Universală de Studii Avansate”. (Grimasă mirată.) UUUSSAAA! Ok. Sun, aud țâr-mâr, deschid ușa. Intru. Secretariat. (Semn de păr lung, buclat + țâțe ronde, săltate cu pușap.) Sau doar Recepție. (Semn de sulemeneală pe toată fața, țâțe și mai mari, pilă lucrând peste unghii.) Mă scuzați, doamnă. Domnișoară, dom-le! Oh, da, bine, mă scuzați iarăși, stimată domnișoară. Da-da bine, ce doriți pe cine căutați cu ce vă putem fi de folos? Știți... (e clar că țâțoasa e bună rău, egal impresionantă și inhibantă), am văzut firma dvs. șiii... mă-ntreb și eu... Ce-nseamnă, ce este, dacă pot să-mi permit... Aha. Om cu multe-ntrebări. Stați să mă resetez. Jurnalist ori de-a dreptul metafizician, cesăzic. Uite, vă recomand filozofia, cemai! Aha, da... (repet, cum ziceam, intimidat, aproape perpelit, aproape timid). Dar cu cine, cine predă, aici, la dvs? (Blonda se-oprește din pilit, tace fixându-mă rigid, țâșnind rapid dup-un îngheț scurt.) Da ce, ce credeți domle, că n-avem cadre capabile, suficiente? A, nuuu, mă gândesc dacă... e cineva așa, cunoscut... Un Liiceanu, un Flonta, Pleșu... Moș Șora... (Retezând.) Iubite tinere domn! Noi aici lucrăm doar cu cadre mari, internaționale, avem viziting, gen profi și confi din USA, din China, din Uu-Ee... (Sailăns.) Șiii... (timidul devenind insinuant, cvasiobraznic) dudui, fătuci, doamne sau domnișoare așa de bune ca dvs., aveți, vin, trec p-aicea? (Sailăns 2. Cap blond coborât și-ncruntat, index indicând ușa.) Aut! (Semn de salut la chipiu, stânga-mprejur, ușchire).
Nu ies bine, că imediat la următoarea intrare, între două vitrine, una parcă cu haine secăndhend, alta cu bomboane-ciucalăți din Republica Moldova – Bucuria, Fericirea, Primăvara, Boticelli... Deci, între: (cap întins, ochi ridicați, mirare, citind firma) „Facul-ta-tiea die Î-naltie Stu-dii Pro-fundie”. (Nu văd bine. Aldine blurate. Clipesc des, mă chiorăsc iar.) Facultatea de Înalte Studii Profunde. FÎSP! (Tac și cuget.) Împing ușa, avansez. Secretariat, Recepție... OOO, MAI GAAAAD! (Mimând iute alura blondei cu machiaj, balcoane, pilă de unghii.) Identica de la Sediu’ Central! Geamăna, clona! Jur pe onoarea mea (semnul crucii)! Doamnă, domnișoară... Dadada, bine, lăsați, sîn’ sătulă de glume. Altceva...? Treceam și io p-aicea, am fost și pe-acolo... (Sunt timid, definitiv timid. Totuși mă redresez, ba chiar decid să mă tratez. Mintenaș; imediat; pe locus, loco, locum!) Studii înalte. Hmmm, dar cam cât de înalte? (Ultimul cuvânt: pronunție ascensională.) Studii profunde... Hmmm, da’ cam cât de profunde? (Intonație descălecândă.) Vedeți dumneavoastră, zic: cât de profund ajungi, asta depinde o dată de la ce înălțime cazi. Așadar, iată, „cât”-ul depinde de „unde”! Mai mult chiar, „de la ce înălțime” – asta nu-i totul. Nu numai metri-kilometri/picioarele-iarzii contează.Citeste continuarea pe Contributors.ro
