Retragerea americană din Afganistan și atacurile recente din Kabul au generat numeroase reacții în lume. Din punct de vedere politic și geopolitic, foarte multe au vorbit despre greșeli ale SUA, riscuri de revigorare a unor mișcări teroriste și un declin al „imperiului” american.
Desigur, o parte din analizele respective sunt pertinente, iar modul de gestionare a plecării efective lasă mult de dorit, deși aș vedea un loc și pentru o serie de capcane tactice întinse talibanilor și altor actori.
Cred, însă, că, având în vedere inclusiv acest context, este utilă o discuție despre cine deține controlul – sau mai mult control - în ziua de azi, atât la nivel global, cât și la nivel de țări.
Dacă s-ar face un sondaj cu o întrebare de acest gen, numeroși oameni ar fi probabil tentați să se refere la diverse state străine, multinaționale, diverse oculte, armate, grupări din servicii secrete, parchete, curți supreme, bănci, mafii, unele partide etc. Sunt și motive de luat în seamă în privința unora dintre acestea, însă o bună înțelegere a subiectului necesită să plecăm de la nivelul conceptual.
În acest sens, sunt numeroase materiale utile, dar un răspuns relevant și ușor de înțeles îl găsim în ... seria science fiction Dune[i].
Pentru cei care nu sunt familiarizați cu aceasta, majoritatea evenimentelor au loc în jurul planetei deșertice Arrakis, singura planetă din universul respectiv pe care se afla substanța „melange” (secretată de vietăți care trăiau doar în deșerturile ostile respective). Pe lângă potențarea unor abilități fizice și intelectuale clasice, aceasta permitea celor care o inhalau să „vadă” fragmente din viitor, rupând parțial bariera timpului.
Din punct de vedere practic, melange-ul era esențial pentru conectivitatea universului, permițând navigatorilor spațiali să facă salturi la viteze supraluminice în siguranță, în loc să facă salturile respective în vreun soare sau în mijlocul vreunei planete, cu consecința morții tuturor pasagerilor.
Cu alte cuvinte, substanța respectivă permitea piloților navelor spațiale să întrevadă la momentul unui salt supraluminic traseul cel mai sigur în dinamica spațială (ce implica distanțe enorme și mii de corpuri celeste în mișcare simultană) pentru calibrarea direcției în consecință.
În lipsa melange-ului, salturile supraluminice nu ar mai fi fost posibile, ceea ce ar fi dus la dezagregarea lumilor imperiale din lipsă de contact în timp util, multe dintre ele fiind la distanțe de sute de ani lumină.
Episodul care este relevant pentru subiectul în discutie vizează o coalizare la un moment dat a mai tuturor forțelor din universul respectiv împotriva lui Paul Atreides, guvernatorul de facto al respectivei planete, în încercarea de a-l face să accepte termenii doriți de coaliția respectivă.
Atreides este amenințat atât cu atacarea forțelor sale armate, cât și cu izolarea de restul universului prin refuzul Ghildei Spațiale (care regrupa navigatorii spațiali ce foloseau melange și se alăturase coaliției respective) de a aduce mărfuri și persoane pe Arrakis sau de a le transporta în afara planetei.
Practic, riscurile priveau atât acte de război, cât și sancțiuni economice și de libertate de mișcare.
Coaliția cedează, însă, și se retrage atunci când Atreides anunță că în cazul unui atac va arunca în aer toată cantitatea de melange de pe planetă. Control – spune, în esență, acesta, – are cel care poate distruge obiectul controlului. Paul Atreides putea distruge însăși miza formării coaliției.
Desigur, mai toți ne gândim îndeobște la control ca la un mod de a impune decizii, dar, dacă analizăm mai atent, ne dăm seama că Atreides avea dreptate. Cum s-ar putea impune ceva dacă alternativa nu ar fi mai rea? Adică mai distructivă. Și cea mai distructivă variantă este, în ultimă instanță, anihilarea.
Un prim aspect de reținut este acela că o forță mică din foarte multe puncte de vedere poate avea o capacitate de control disproporționată datorită mijloacelor de distrugere deținute și, foarte important, disponibilității de a le folosi și disponibilității de a suferi/încasa lovituri.
Legat de disponibilitatea de a folosi mijloace de distrugere e de avut în vedere că după ce SUA/NATO au demarat efectiv războiul din Afganistan, în septembrie 2001, talibanii au pierdut controlul în orașe cam într-o lună și după două luni mai toți liderii supraviețuitori fuseseră nevoiți să părăsească țara.
Adică, într-un context de război efectiv în care era asumată de ambele părți folosirea masivă și pe scară largă a mijloacelor de distrugere de care dispun, rezultatul din teren a arătat clar și rapid disproporția de mijloace de „control”.
Când s-a intrat, însă, în faza de intercalare oficială cu populația civilă, mijloacele folosibile efectiv au devenit limitate pentru una dintre forțe.
Chiar dacă numărul de victime civile a tot crescut, grija forțelor angajate în conflict pentru minimizarea lor a fost diferită tot timpul, alianța NATO fiind mult mai presată în privința acestui subiect comparativ cu cei care au întreprins sute de atentate kamikaze. De exemplu, numărul acestui tip de atacuri (o parte fiind generate de ISIS) a crescut între 2005 și 2006 de la 27 la 139.[ii]
A trage, însă, concluzii radicale despre alonja și nivelul real de control potențial al fiecărei forțe devine artificial într-un astfel de context. Planurile pe care evoluau lucrurile nu mai erau aceleași – pentru talibani, era vorba în continuare de un de război total pe întreg spațiul geografic, în timp ce pentru NATO era foarte important să marcheze o diferență de abordare, chiar dacă aceasta însemna să aplice prezumția de neutralitate multor locuitori care nu erau, de fapt, neutri.
Nu e vorba de a ignora o serie de succese militare talibane sau de a dezbate dacă a fost sau nu justificat moral pentru NATO să stea 20 de ani în Afganistan, ci doar de a explica că forțele nu mai acționau exact pe aceleași planuri ale conflictului de mult timp și de a înțelege ce reprezenta cu adevărat în peisajul de putere gobal ce putea să facă una sau alta din forțe față de cealaltă.
Aceasta nu înseamnă că analizele nu mai sunt relevante. Dacă o forță - chiar potențial foarte mare - nu mai arată din diverse motive că este dispusă să lupte „total”, poate avea avantaje pe alte planuri, dar se va expune riscului creșterii, de fapt, a numărului de conflicte «mai» „clasice”.
Remarca relativ recentă a lui Vladimir Putin în sensul că și o bombardare a distrugătorului britanic HMS Defender în Marea Neagră probabil că nu ar fi dus la război este, posibil, o tatonare în direcția respectivă, inclusiv dintr-un alt unghi.[iii] A sugera impredictibilitate, chiar cu grad foarte mare de risc propriu, poate duce la câștigul tactic al evitării unor situații de testare.
Cele de mai sus ne duc la al doilea aspect de avut în vedere– contează mult dacă părțile la conflict mai luptă pe același plan sau nu, precum și nivelul de dezvoltare economică și orizontul de timp asumat de adversari.
În această privință, a planurilor pe care se poate încerca controlarea cuiva, este important de înțeles că, simplificând, - în lumea actuală - nivelul și modul de exercitare al controlului au, de fapt, o legătură semnificativă cu piramida lui Maslow care ține, la rândul ei, de nivelul de complexitate economică al unei societăți.[iv]
Astfel, cu cât o persoană se află mai sus psihologic pe piramida nevoilor lui Maslow, cu atât crește numărul planurilor pe care se poate încerca controlarea sa, pentru că împiedicarea satisfacerii unei „nevoi” devine, în sine, un mod suplimentar de „distrugere” a persoanei respective (modul în care ești afectat cu adevărat de ceva fiind, în ultimă instanță, în mare măsură subiectiv).
De exemplu, o persoană care s-a obișnuit să trăiască în confort va fi mult mai sensibilă la riscul pierderii locului de muncă etc.
De asemenea, oamenii aflați pe nivelul piramidei lui Maslow al nevoii de stimă și de a fi ascultați (ceea ce este cazul mai tuturor locuitorilor UE și SUA) vor fi preocupați și de un atac mediatic, acuzații de abuz, discriminare etc. Extrapolând, nu este prea diferit la nivel de țări.
Or, dosare de urmărire penală, sancțiuni economice sau aspecte care vizează cariera profesională sau bunul renume în lume nu reprezintă mare lucru pentru combatanți care trăiesc cultural în bună parte în alt secol (mai ales dacă a avea un bun renume înseamnă altceva).
Spre deosebire de un politician, de un om de afaceri sau de un ïnfluencer, un membru ISIS va fi foarte probabil puțin afectat de anularea contului pe Facebook.
Comedianul american Dave Chapelle a și ironizat pertinent acest aspect spunând la un moment dat că a dat „don’t like” unui video cu o decapitare a unui prizonier de către jihadiști. Adică, le-a arătat el lor!
Aici ajungem la un al treilea aspect de luat în seamă – într-un conflict este, de obicei, necesar de „vorbit pe limba” adversarului, iar dacă nu ești pregătit să o faci într-un context dat, merită analizat în ce măsură merită să demarezi și, mai ales, cum încerci să configurezi un conflict.
Legat de acest aspect, mai trebuie înțeles că a deține și a fi dispus să folosești capabilități de acțiune umană violentă este un subiect foarte delicat comunicațional și moral în prezent, dar întrebarea este dacă ar fi o opțiune realistă să nu le ai și să nu o faci regulat într-o lume în care mai există adversari potențiali dispuși să aplice definiția menționată la început – anihilarea, ca nivel ultim de control.
Un al patrulea aspect de menționat este acela că într-un conflict este important de apreciat corect disponibilitatea de a suferi/încasa a inamicului.
Ar fi cel puțin două elemente principale de avut în vedere în acest sens.
Pe de o parte, oameni care trăiesc pe un nivel mai sus al piramidei lui Maslow decât adversarii (mai ales cei care au trăit toată viața pe un astfel de nivel) riscă, oricum, să subaprecieze disponibilitatea respectivă pentru că vor fi tentați psihologic să presupună că adversarii vor resimți similar distrugerea, ceea ce nu este cazul din motivul explicat mai sus.
Nu e vorba că unii oameni ar fi mai puțin umani sau nu ar suferi, ci e un aspect de exercițiu, anduranță și percepție. Anduranța e mai mare natural când te afli pe un nivel mai jos la piramidei lui Maslow. Pe un nivel superior, ea este foarte posibilă, dar trebuie cultivată educațional și cultural, aspect neglijat larg în prezent în lume, inclusiv în România. Este și unul din motivele de fragilizare a societății occidentale și de gestionare deficitară, pentru moment, a unor mișcări de tipologie neomarxistă sau anarhică cu totul.
Pe de altă parte, disponibilitatea de a suferi/încasa este influențată foarte mult de valorile pe care le ai - ce te mână în luptă. Este clar că ideologizarea joacă un rol major (mai ales cea pe fond religios, ce relativizează viața pe Pământ). Contează, însă, mult și relevanța concretă a valorilor. Din motive politice interne, destui membri NATO prezenți în Afganistan au condiționat implicarea de tot felul de limite – să nu lupte noaptea, să nu lupte deloc, ci doar să păzească etc. Și pentru soldații occidentali combatanți era mai puțin evidentă uneori importanța prezenței acolo față de riscuri. Ar fi superficial de presupus, însă, că poziționarea ar fi similară în caz de conflict pe sol propriu.
Cele de mai sus necesită, însă, câteva precizări suplimentare (unele relevante mai ales pe planul intern al unei țări, altele și pe planul statal extern).
- Nu orice control este rău, dimpotrivă - majoritatea formelor de control din lume (inclusiv ...autocontrolul) sunt necesare ca mijloace de asigurare a unei conviețuiri armonioase cu alții și a unei minime prosperități generale. De altfel, chiar și fundamentul statelor moderne – sistemul de checks & balances - se bazează pe ideea utilității controlului (e drept, reciproc).
- Tendința mai tuturor guvernelor de deja mult timp este una de incercare de „pacificare” a populației, și așa ar și trebui să fie, de principiu. Măsurile merg în foarte multe țări de la interzicerea de a purta arme și sancționarea comportamentelor violente, inclusiv de a-ți face dreptate singur, la reguli și programe culturale de stimulare a traiului împreună cu alții.
Astfel de aspecte sunt utile civilizațional/pentru a ține lucrurile „sub control” pozitiv într-o țară, dar, de la un punct încolo, lucrurile se complică, ma ales în cazul unui conflict cu adversari pe un nivel mai scăzut.
În primul rând, devine dificil de obținut și păstrat sprijinul populației pentru implicarea în conflicte a căror miză nu este foarte presantă intern. Acest lucru nu este neapărat rău în sine, putând reduce abuzuri și aventuri, dar poate fi problematic în lumea actuală (pentru că ce merită și ce nu merită o luptă devine relativ valoric/mai puțin clar).
În a doilea rând, este greu de evitat balansul între (i) un risc de „contaminare” graduală excesivă și a segmentelor presupuse a rezista cu arma în mână în caz de conflict, cu afectarea capacității combative concrete și (ii) un risc de decuplare de mod de gândire între forțele militarizate și restul populației, periculos pentru democrație.
În al treilea rând, dacă nu se cultivă și conștientizarea importanței practice a valorilor și adaptarea culturală optimă la conflict, crește riscul ca forțe nocive reduse numeric (externe sau interne), inclusiv de alte religii, să dobândească o influență foarte mare sau chiar să acapareze o țară.
- Pe partea formelor de control negative, vedem în lume „la lucru” în diverse grade mai toate palierele corelative piramidei lui Maslow. De la asasinarea unor adversari politici sau „băgatul în spital”, la condamnări abuzive la închisoare/încercări de dosare penale fabricate, amenzi excesive, controale cu închideri forțate de fabrici sau posturi radio, concedieri abuzive, chemări în judecată șicanatorii cu solicitare de daune imense, refuzarea sau acelerarea artificială a unor împrumuturi, linșaj mediatic și - mai recent - cancel culture față de persoana în cauză sau cei dragi etc.
- Cu cât o țară este „mai” echilibrată și democratică, cu atât sfera de excese la nivel de stat este, practic, mai restrânsă. Unele mijloace sunt excluse oficial cu totul (de exemplu, pedeapsa cu moartea sau pedepsele fizice), iar majoritatea celorlalte implică filtre de limitare a posibilității de abuz (drept la apărare, justiție, drept la replică, etc) – checks & balances.
Eliminarea pedepsei cu moartea este și motivul fundamental pentru care marea majoritate a locuitorilor Occidentului nu s-ar gândi, ca prim impuls, la definiția controlului din Dune.
Este cea care a și făcut atât de „importantă” în multe țări, inclusiv în România, dezbaterea și luptele pe justiție și tracasările în instanță – justiția este „cel mai bun lucru următor” („the next best thing”, cum spun englezii), pentru încercarea contracarării artificiale a unui adversar.
Abordarea sancțiunilor nu ar trebui, totuși, să fie una ideologică, indiferent de context. Sper că nu voi fi considerat lipsit de umanitate, dar personal consider ridicol faptul că un judecător ar putea să aleagă să condamne la 15 ani de închisoare autori de genocid[v] sau de unele acte de terorism[vi]. și asta în condiții de confort mai bune decât cele accesibile unor segmente din populație.
Nu susțin că nu ar trebui să existe filtre foarte solide împrotriva abuzurillor (dimpotrivă), dar trebuie înțelese și toate planurile pe care evoluează lumea reală.
Pentru cineva care ar comite acte de genocid sau de terorism, restul piramidei lui Maslow de deasupra nivelului de siguranță (dacă nu toată piramida), este foarte probabil să nu conteze decât foarte puțin sau deloc.
Sancțiunile nu trebuie gândite pentru cetățeanul propriu mediu, ci adaptat la tipul de infracțiune.
Fiind naiv să credem că vreun stat – chiar și unul cât se poate de democratic după clasificările actuale - nu este, oricum, nevoit și pe timp de pace să ia vieți intenționat (cu ocazia luptelor subterane cu alte forțe), riscul suplimentar este acela de a oscila între minciună și ipocrizie juridică și de a expune la încălcări ale legii segmente ale statului angajate cel mai dur în combaterea tocmai a sociopaților/forțelor în cauză.
Dincolo de problema unei astfel de expuneri în sine, așa ceva poate relativiza, în pasul doi, integritatea în cadrul unor segmente de forță ale unui stat, facilitând excese, netransparență și complicități și în cazuri în care nu ar trebui să se pună problema de intervenții de tip distrugere.
În orice caz, este foarte probabil ca un luptător ISIS - care trăiește din multe puncte de vedere în urmă cu o sută de ani - să găsească sancțiunile de tipul de mai sus din secolul actual ca un semn de „blegeală”, dacă nu ca un aspect hilar de-a dreptul.
În plus, forțele de ordine care ar trebui să aibă grijă în astfel de situații să nu fie acuzate de rele tratamente la capturarea sau paza unui astfel de infractor violent pot vedea abordarea ca lipsită de grijă și considerație față de riscurile asumate de ele tocmai pentru protejarea societății.
Cu alte cuvinte, mai orice idee, dusă prea departe, poate deveni contraproductivă pentru chiar valorile pe care a dorit să le protejeze.
- Un filtru foarte important în societățile cât de cât democratice împotriva formelor de control negative este acela că, de la o pondere de excese destul de mică în sus, țara nu mai prosperă și poate chiar involua rapid. Aceasta ar duce în foarte multe țări actuale la pierderea controlului ca urmare a schimbării votului sau acțiunilor altor forțe din țară sau din afară.
De principiu, există, astfel, o legătură invers proporțională între (i) nivelul și modul de control concret asumate și (ii) nivelul de prosperitate.
Inteligența artificială poate schimba asta (și acest aspect trebuie analizat din timp), dar până atunci, o centralizare a controlului efectiv exercitat este similară economiei centralizate – este mult mai puțin performantă economic decât o abordare descentralizată, „de piață”, cointeresarea – ideal, valorică - fiind mult mai eficientă pe termen lung.
Este un aspect încă insuficient integrat în România și pe fondul sechelelor comunismului care privilegia controlul fizic față de orice altceva (inclusiv, meritocrație și etică). Trebuie înțeles că problema deficitului respectiv este departe de a fi doar economică, implicațiile vizând potențialul societar mai larg, inclusiv coeziunea cu potențial combativ. Colapsul forțelor afgane nu poate fi deconectat, de exemplu, de calitatea medie a elitei politice.
