În seara zilei de 21 decembrie 1989, Partidul Comunist Român era încă ceea ce se chema un partid de mase. Avea între 3.500.000 și 4 milioane de membri și nici una dintre numeroasele lui organizații – fie ea din întreprinderi sau instituții, din sate, comune, orașe sau mari municipii ori din județe- nu se destructurase nici ca urmare a veștilor primite de la Timișoara sau din alte localități în care Revoluția începuse, nici ca efect al eșecului rău prevestitor al mitingului prin care familia Ceaușescu gardată de vârfurile nomenklaturii spera că istoria se repetă și se va salva de la categorica ei înlăturare de pe scena istoriei.
Indubitabil, erau deja mulți români care ajunseseră la concluzia că rămânerea la putere a cuplului dictatorial era o chestiune de ore, cel mult de zile (mulți vorbeau de ceva timp despre principiul dominoului care din primăvara lui 1989 se manifestase în ceea ce îndeobște și convențional se chema lumea comunistă, îndeosebi zona ei est-europeană), însă nu știu câți dintre concetățenii noștri își imaginau ori măcar socotiseră util să să se gândească la care ar urma să fie soarta partidului unic din România. Câteva ore mai târziu, în miezul zilei de 22 decembrie 1989, la scurtă vreme după fuga lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu din sediul Comitetului Central , PCR se aneantizase, iar carnetele roșii de membru se transformaseră în obiecte inutile. Pe care unii, în lunile de dezmăț economic de după 22 decembrie 1989, încercau să le vândă în talcioc ori prin intermediul unor anunțuri la mica publicitate.
De atunci, au mai apărut tot felul de mici partidulețe autointitulate comuniste, în fapt efemeride sau caricaturi politice, a căror activitate se rezumă la adunări omagial-comemorative căzute frecvent în derizoriu care dau mai degrabă expresie nostalgiei pentru o tinerețe care, odată cu trecerea vremurilor și tot mai drastica limitare a iluziilor, este tot mai înfrumusețată.
Aneantizarea PCR a fost urmată, la foarte puține zile după 22 decembrie 1989, de o totală schimbare a discursului public referitor la istoria PCR, a personalității liderilor acestuia, a celor care până mai deunăzi erau catalogați drept eroi ai clasei muncitoare sau, mai mult, eroi între eroii neamului.Buni de pus alături de Mircea cel Bătrân, rebotezat cel Mare, Alexandru cel Bun,Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Cuza, Kogălniceanu. Cu mențiunea că din 1945 și până în decembrie 1989 nimeni și nimic nu le garanta eroilor în cauză supraviețuirea în listă, marea problemă a comuniștilor români și nu doar a acestora nefiind viitorul care nu avea cum să fie altfel decât luminos, ci trecutul. Supus unor rescrieri succesive în funcție de interesele imediate ale celor aflați la comandă și care erau intens preocupați de consolidarea puterii personale
S-a împlinit în luna mai, anul acesta, un veac de la Congresul de înființare al PCdR. Un congres agitat. Neterminat. Fapt simptomatic, poate, pentru istoria eșuată, ea însăși neterminată a partidului. Aniversarea a trecut cvasi-neobservată, altele fiind chestiunile arzătoare la ordinea zilei. Două-trei colocvii ici-colea, câteva emisiuni de televiziune, unele filme în reluare. O notabilă excepție reprezentând-o apariția cărții A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român 1921-2021. Pentru o istorie dezinhibată a „viitorului luminos”. (Editura Polirom, București, 2021), rod al muncii a șase istorici din tânăra generație (Mihai Burcea, Cristina Diac, Corina Doboș, Dumitru Lăcătușu, Elis Pleșa, Liviu Pleșa) , coordonați de profesorul Adrian Cioroianu. Acesta a scris Prefața în care evidențiază menirea cărții plus alte două studii în care conturează personalitatea a doi dintre intelectualii care s-au alăturat activității din ilegalitate a PCdR, iar după 23 august 1944 au jucat roluri diverse în arhitectura puterii instalate cu sprijin și binecuvântare de la Moscova, un centru de putere cu care au avut, de altminteri, de ani buni raporturi mai mult decât interesante. Este vorba despre profesorul Petre Constantinescu-Iași și despre Scarlat Calimachi, supranumit Prințul Roșu. Nu sunt uitați nici Gheorghe Gheorghiu-Dej (Elis Pleșa), nici Ana Pauker (Dumitru Lăcătușu), nici Nicolae Ceaușescu (Cristina Diac), cu toții protagoniștii unor procese politice lungi, ample,desigur și costisitoare cu o liotă de avocați (de unde banii pntru plata onorariilor acestora?) dar și de martori, procese deloc fără ecou în presa vremii.Aceea a anilor 30. Într-un studiu amplu, Liviu Pleșa încearcă să clarifice dubla condiție, de activist în ilegalitate, dar și de client al Siguranței ( supranumită Tanti Varvara) în vreme ce Mihai Burcea se apleacă asupra istoriei unei vieți aventuroase. Aceea a, azi, mult mai puțin celebrului (Petre Gheorghe). Ultimele trei studii dau seama despre activitatea comuniștilor români care au făcut parte din Brigăzile Internaționale din Războiul Civil din Spania (Mihai Burcea), despre ce au făcut între 1927 și 1945 comuniștii români ajunși cu misiune în Franța (Corina Doboș), sau cei din Basarabia (Dumitru Lăcătușu).
Firește, fiecare dintre cele zece studii din care a alcătuit volumul are particularitățile sale proprii. Ele țin de specificul personalității celor șapte autori, de metodele lor de lucru, de caracteristicile fiecărei teme. Efortul de documentare, cercetarea sistematică a arhivelor, a presei vremii (operație absolut obligatorie în cazul acelor studii ce documentează cu lux de amănunte procesele lui Dej, al Anei Pauker, al lui Nicolae Ceaușescu ) , a autobiografiilor depuse period de unii dintre protagoniștii cărții la cererea superiorilor din partid, a „cadriștilor” cu ocazia verificărilor/epurărilor care au avut propriul lor schepsis, studierea comparativă a documentelor, relevarea contradicțiilor din unele documente (de pildă, atât Petru Constantinescu-Iași cât și Scarlat Callimachi au făcut tot posibilul să își supraevalueze aportul la mișcarea comunistă din ilegalitate și asta nu doar pentru a se bucura de stima tovarășilor, ci și pentru a obține o serie întreagă de onoruri dublate, firește, de avantaje materiale) sunt cu totul meritorii. Juxtapuse, studiile din carte se străduiesc să formuleze răspunsuri la o suită de întrebări –cheie, enunțate ca atare de coordonatorul Adrian Cioroianu în Prefață.
Prima dintre aceste întrebări ține, firește, de o obsesie. Aceea a numărului comuniștilor români din vremea ilegalității. Au fost ei doar 800 sau cel mult 1000, așa cum se susține îndeobște? Fie cu intenții depreciative, fie cum s-a întâmplat, din contră, din dorința unora dintre ilegaliști cu scopul de a-și supraevalua meritele. Adică eroismul. Jocul acesta cu cifrele a fost făcut posibil atât de condițiile ilegalității care e de la sine înțeles că nu îngăduiau rigoarea evidenței, dar a fost și stimulat de acea etapă în care PCdR era prezentat drept un detașament de avangardă. Cea de-a doua are în vedere componența etnică, dar și pe sexe a membrilor de partid, a simpatizanților, dar și a uteciștilor. A fost PCdR atât de neromânesc pe cât se susține? Care au fost sursele de finanțare ale activității ilegale a comuniștilor români? Cum se explică, de pildă, desele călătorii peste hotare ale lui Petre Constantinescu-Iași, dar și cele ale altor comuniști de-a lungul și de-a latul țării? Cine a plătit liota de avocați de la procese care, între altele, aveau misiunea clară de a prelungi durata acestora? Să fi venit toți banii de la Moscova? O altă întrebare la care încearcă să răspundă studiile reunite în carte e aceea a relației pe care unii dintre ilegaliști au avut-o cu Siguranța Statului? Mai exact, în ce măsură au fost măcar o parte dintre ei clienții lui tanti Varvara, adică cum au practicat ei jocul la două capete? Care a fost specificul și amplitudinea comuniștilor plecați din România în Războiul Civil din Spania sau în Franța, care a fost implicarea unora dintre ei în afacerea Afișul Roșu? Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro
