Nu mă surprinde deloc decizia vajnicilor apărători ai pudorii naționale de a respinge educația sexuală în școli. Mă întreb doar: câți dintre acești apologeți ai eticii tradiționaliste trăiesc în lumea actuală?! Căci dacă ar avea cel mai mic contact cu lumea noastră, a muritorilor de rând, ar fi aflat că limbajul trivial se însușește încă din grădiniță, că reprezentarea acestuia are loc încă din clasele primare (chiar dacă semnificatul și semnificantul nu sunt prea inteligibili), iar aplicarea reprezentării limbajului licențios în real, cel puțin pentru o parte a elevilor, începe încă din gimnaziu.
Așadar, introducerea educației sexuale pentru adolescenți nu ar fi avut alt efect, decât, eventual, acela ca profesorii să afle noutăti. Căci vorba bancului: la radio Erevan sună o bunicuță care vrea să știe dacă poate începe să-i facă educația sexuală nepoțelului ei, în vârstă de 11 ani. Răspunsul primit: da, dacă doriți să aflați noutăți!
Ceea ce pare să le scape legiuitorilor noștri este că dezvoltarea psiho-somatică a copilului de azi, pe care îl bombardăm cu carbohidrați și alte e-uri, a determinat o precocitate a debutului modificărilor hormonale (ce ține de fiziologie, nu de o teorie sau alta) mult mai rapidă decât dezvoltarea psihică și emoțională. Dacă mai adăugăm accesul – greu de spus cât de supravegheat – al copilului la internet (nu știu dacă s-au realizat statistici asupra procentului băieților de gimnaziu care intră pe site-uri porno și...nu oriunde, ci chiar în timpul orelor de școală!), accesul la ORICE informație aflată la distanța unui click, atunci mă întreb de ce senatorii se situează mereu cu un pas în urma realității tuturor acestora, în ciuda faptului că de mâinile lor stă lipit mereu câte un gadget cu acces la internet.
Problema e alta, iar viața e mereu înaltăparte.
În primul rând, dintr-un anumit punct de vedere (explicat de psihologi și medici) e normal ca lumile noastre (a adulților și a copiilor) să fie paralele. Însă, aceste paralele se mai curbau din când în când, astfel încât lumile noastre s-au mai și intersectat. Azi, cele două lumi par a fi rămas doar paralele. Părinții stresați de presiunea job-ului/hobby-urilor lor și de educația plină de tabuuri moștenită din comunismul ancorat în tradițional sunt convinși că acest domeniu – sexul – este, nu doar de negândit, ci de ne-spus. Așadar, fără să o știe, ei aplică una din tezele lui Wittgenstein: despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă. Nu contează, că din punct de vedere hormonal, copiii lumii noastre sunt apți (dar și curioși) să descopere și să exploreze un univers ce li se livrează constant în mass media și social media, ci faptul că prevalează tabuul (antropologii, de altfel, au arătat că tabuul este specific unei lumi pre-moderne).
În al doilea rând, dacă adulții au un simț critic exacerbat într-ale sexului, acesta le lipsește copiilor aproape în totalitate. Și cum obiectivul școlii românești pare a fi strivirea oricărei curiozități, de ce-am exclude-o pe cea sexuală? Oricum, dezvoltarea capacității reflexive și a gândirii critice nu e deloc o prioritate într-un sistem educațional (despre care s-a tot scris!) în care accentul e pus pe memorarea fără rost (nici măcar pe exercițiul mnemotehnic) și în care învățatul pe dinafară, rămâne – literal – pe-din-afară. Căci dacă curiozitatea copiilor în explorarea lumii ce tocmai li se dezvăluie – atât ca vrajă, cât și ca dezvrăjire – e normală, pluralitatea informațiilor la care au acces nu mai e mediată de nimic. Într-o lume invadată de fake-news, informația nu este întotdeauna cea validă sau, măcar, cea pertinentă. Adolescentul căruia școala îi livrează doar meme, dresându-l să devină viitorul yes-man, nu este absolut deloc pregătit să discearnă și să aleagă în cunoștință de cauză. Căci până la urmă, libertatea alegerii – în acest caz, de a face sau nu sex, în ce condiții și ce anume înseamnă protecția și prevenția – înseamnă a cunoaște (adică a asocia pulsiunilor naturale gândirea). Iar a cunoaște înseamnă a avea acces la informații (acces există, sursele sunt problematice!), a înțelege avantajele și dezavantajele posibilităților ce-i stau în față, precum și responsabilitatea la care ele îl solicită. Ce adolescent virgin nu se va simți presat să-și înceapă viața sexuală atunci când toți prietenii lui au început-o sau cel puțin așa se vor lăuda?! Teribilismul specific vârstei e atât de mare încât devine ușor manipulabil. Și, din păcate, înțelegerea – de sine și a celuilalt – vine (dacă vine) abia post-factum.
Ceea ce mă miră cu privire la această pudibonderie (susținută și de o parte tradiționalistă a bisericilor) este faptul că nu ia în considerare ignorarea, acceptarea, sau promovarea vulgarității, obscenității, trivialității prezente pe toate canalele mass-mediei autohtone. Nu am văzut și nu am auzit până acum, nici o față bisericească și nici un reprezentant al mediului politic care să ia fie o atitudine publică, fie să propună și să susțină un proiect de lege pe care adormitul CNA să-l și aplice, amendând și/sau interzicând prezența imaginilor și a cuvintelor vulgare în media ce ne inundă. Câte imagini, difuzate altădată după miezul nopții, câte texte și pretexte nu ne sunt livrate de posturile românești în numele unei libertăți a cuvântului (cuvânt ce a ajuns golit de orice conținut) și a imaginii (cu atât mai vandabilă, cu cât mai ”școantă”)?! Câte din noile ”vedete” nu sunt promovate ca fiind exemple demne de urmat, modele și idealuri pentru tineri? Și dacă vedetele au reușit, nu de puține ori prin farmecele trupului (lucru ce transpare fără nici o cenzură), alții de ce nu ar putea? La așa exemple, așa emuli!
Problema este că această corporeizare a spațiului public nu e lipsită de efecte. Admirăm, dezvelim, dezvăluim...totul sub imperativul urmează o știre senzațională : X a agresat-o pe Y, S a violat-o pe T, etc.
Faptul că o fată e violată sau agresată nu ne mai tulbură deloc (sau...poate nu ne-a tulburat nicicând!). Dacă a ajuns în această situație, înseamnă că a meritat (adică și-a căutat-o cu lumânarea!). Dacă ar fi fost fată cuminte, nu i s-ar fi întâmplat acest lucru. Așadar, nu mai bine votați ca fetele să fie închise în casă până la vremea măritișului și, eventual, să iasă doar însoțite și acoperite de burka? Așa, măcar vom ști un lucru – toate fetele vor fi cuminți! (Mă întreb cum a reacționat generația celor ce au fost părinții pensionarilor de azi? Căci trebuie să fi fost șocant să-și vadă copiii (tinerii anilor 60-70) purtând ținute care nu mai aveau nici un numitor comun cu straiele tradiționale și deprinzând comportamente specific urbane care spărgeau orice canon rural al bunei cuviințe.)
Faptul că orice tânără (inclusiv fetele cuminți) care iese în spațiul public știe că, oricând, poate fi agresată (măcar!) verbal, ni se pare firesc. Înseamnă că merită! Înseamnă că iese în evidență, că atrage privirile și provoacă ispita. Și cum toate Evele sunt asociate păcatului, Adamii care sunt, totuși, raționali, cedează ispitei. Câte din fiicele domniilor voastre au trecut, măcar odată, prin traumatica experiență a agresiunii verbale? Sau poate nu au curajul să vă spună? Sau poate li se pare atât de firesc, încât vor învăța să interiorizeze a-normalul în pseudo-normalitatea lumii noastre, devenind și asumându-și culpabilitatea de a fi femeie? Există și reversul medaliei – machismul. Un baiat nu devine bărbat dacă nu învață să pună la punct femeia. Căci femeia e ”slabă” și ”trebuie îndrumată”. Iar dacă băiatul nu e macho, înseamnă că e homosexual și trebuie îndreptat pe calea cea bună. Așadar, din illo tempore (?!) barbatul nu e doar pater (familiae), ci și dominus. Și, în numele acestui prerogativ, are drepturi depline. Inclusiv să aplice corecții membrilor familiei lui.
Nu îmi iese din minte ceea ce povestea Neagu Djuvara – într-o emisiune difuzată în urmă cu câțiva ani – că, atunci când era copil și se afla pe moșia familiei, veneau țărăncile din sat și i se plângeau mamei lui că nu mai sunt iubite de soți. Iar mama lui, ușor mirată, le-a întrebat cum de au ajuns la această concluzie. Răspunsul e mai mult decât halucinant – pentru că nu le mai bat soții! Așadar, bătaia – cea ruptă din rai ! – era considerată a fi o dovadă a iubirii! Bărbatul avea dreptul, ba chiar și obligația, stipulată legislativ încă de pe vremea lui Vasile Lupu, de a-și bate nevasta. Iar legea aceea arhaică îl învăța și cum să aplice corecțiile, în funcție de fapta comisă de către femeie. Și, stupefiant, bătaia care punea în primejdie viața femeii era acceptată o dată, dar nu constant! Pare-mi-se că s-a abrogat prin 1831, dar ”tradiția” dăinuie până azi! Câte generații au trecut de atunci?! Chiar nu mai contează într-o lume în care practicile strămoșilor sunt prevalente în fața modernității. Am interiorizat atât de mult aceste comportamente (bine așezate într-o mentalitate ce subzistă de secole), încât ne-firescul lumii noastre e bine ancorat în firescul lumii trecute. Lumea noastră autohtonă e constituită din lumi ce amestecă – de-a valma – elemente tradiționale, comuniste și occidentale. Dacă în lumea tradițională, fata care încălca tabuul era repudiată de comunitate, cea din lumea comunistă nu doar că nu avea dreptul să perturbe lumea perfectă, dar trebuia să camufleze nedreptatea pentru a nu risca sancțiunea maximă – moarteasocială.
Or această lume perfectă (în care răul nu există, pentru că nu e numit) continuă și azi. Cu o singură mențiune: a devenit și mai schizofrenică decât era! Avem universul unor legislatori ce trăiesc – dacă-i credem pe cuvânt – într-o lume a idealurilor pure și cea reală, ancorată în finitudinea și imperfecțiunea umană. Dacă – în viziunea lui Platon – aceste două lumi se puteau întâlni, într-o oarecare măsură, în figurile matematicii, pentru politicienii noștri, matematica e o formulă incantată mecanic în școlile patriei.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
