Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Domnul Bolojan și cultura

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 1 iunie 2021, 8:29 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Încă nu s-au stins întru totului ecourile reorganizării revistelor ”Familia” și ”Varad”, că presa locală ne înștiințează de faptul că domnul Ilie Bolojan – Președintele Consiliului Județean Bihor – pregătește o nouă ”lovitură” la adresa culturii locale: comasarea instituțiilor de artă interpretativă (Teatrul de Stat ”Regina Maria”, Teatrul Maghiar ”Szigligeti”, Filarmonica din Oradea, Ansamblul ”Crișana”, cred că și Teatrul de Păpuși ”Arcadia”) sub o singură conducere și trecerea de la contractele permanente ale personalului la contracte pe durată determinată. Vestea – căci, până la ora actuală nu există nici o certitudine – a dat naștere la diverse rumori. Unii își spun că la mijloc trebuie să fie ceva psihanalizabil, de vreme ce domnul Bolojan se încăpățânează să pedepsească atât de sistematic instituțiile de cultură, ca și cum județul nu ar avea probleme mai importante. Alții consideră că, ieșit în afara ariei sale de competență (refacerea și întreținerea infrastructurii orașului), domnul Bolojan, închipuindu-se omniscient și omnipotent, s-a apucat de făcut nefăcute. Problema cu aceste judecăți nu e doar aceea că sunt reactive, ci că sunt reductive (postulând peste tot o singură cauză, și aceea de ordin psihologic), dar – mai ales – nu țin în nici un fel cont de ”durata lungă” a exercițiului administrativ/managerial al domnului Bolojan.

Mie unuia mi se pare că hotărâri precum cele enunțate mai sus fac parte din ”rețeta” cu care fostul primar al orașului a schimbat Oradea și care a ajuns să se constituie într-un adevărat ”brand personal” al dânsului. Până acum avăzut doar rezultatele și – în general – ne-au plăcut; acum (tocmai pentru că acționează altundeva decât în administrație și/sau infrastructură) avem ocazia de a vedea ”metoda”. Și realizăm că aceasta are și părți problematice. Cred că e important să discutăm aceste lucruri acum, când (încă) au un caracter experimental. N-ar fi exclus ca, într-un timp destul de scurt, ”metoda Bolojan” să fie ”implementată” la scara întregii țări. Deoarece, nimeni nu poate nega acest lucru, aceasta s-a dovedit a fi cât se poate de eficientă. Aș îndrăzni să spun mai eficientă decât cea a domnului Boc, de la Cluj. Căci domnul Boc are pe mână un oraș care – grație universităților (și a prestigiului pe care acestea îl proiectează în industrii și servicii) – crește de la sine. Dar nu cred că cineva ar fi pariat pe Oradea lui 2008. În acel moment orașul de pe malul Crișului arăta ca toate orașele de ligă C și nu ieșea în evidență decât prin scandalurile legate de traficul de frontieră și de inenarabilul rector fondator al Universității. În 12 ani domnul Bolojan a reușit să-l treacă de la declin la creștere și să-l ducă în liga B, a orașelor care – deși nu sunt ”centre regionale” – contează cu adevărat în România. Dânsul a lucrat cu ceea ce a avut la dispoziție; și-a dozat resursele, a centralizat comanda, a tăiat la sânge, s-a hrănit cu fonduri europene, s-a bazat pe efectul de multiplicare și nu doar a demarat, ci a dat un anumit ritm dezvoltării Oradiei. S-ar putea ca mâine, puse cu spatele la zid de criza care pentru noi pare o fatalitate, mai mulți edili și mai multe administrații să preia (după obiceiul locului, fără a indica sursa) metoda/metodele domnului Bolojan ca instrumente verificate de relansare a orașelor aflate pe o pantă descendentă. Când această metodă se va generaliza, presiunea de-a o justifica prin realizări va fi atât de mare încât nimeni nu va mai sta să-i judece problemele.

Trebuie să ne dezvoltăm

Primul lucru ce se cuvine menționat e a acela că, în România, domnul Bolojan pare a fi singurul ca a înțeles ceea ce tot repetăm prin școli și la televizor, dar – poate tocmai de aceea – continuă să sune ca o abstracție: respectiv faptul că Bihorul e un județ al Europei, nu doar al României. Asta înseamnă că dacă un om dispus să muncească nu-și găsește un serviciu onorabil în satele sau orașele județului, poate oricând să plece oriunde în Europa unde are șanse mai bune de realizare. Emigrarea nu e nimic altceva decât continuarea urbanizării în alte condiții (în speță cele ale integrării europene). Din 1950, de când a început construcția orașelor noastre – ca efect al industrializării dorite de comuniști – procesul urbanizării s-a dezvoltat constant pe toată durata socialismului (necunoscând decât sincopa ”buletinului de oraș” introdus de Ceaușescu la jumătatea anilor ’80) și a devenit exponențial după 1990. Decalajul dintre urban și rural – în ceea ce privește condițiile de viață și, ulterior, serviciile – a rămas tot timpul unul sensibil și efectul lui a fost acela că mai ales tinerii, dornici de un alt mod de-a trăi (mai bun decât cel al predecesorilor lor), și-au părăsit în masă locurile de baștină. Marea problemă a lumii noastre a fost aceea că, după Revoluție, extinderea și modernizarea orașelor nu a ținut pasul cu acest exod. Timp de mai bine de un deceniu (dacă nu două) nu s-a investit deloc în infrastructura urbană, astfel că aceasta s-a degradat în mod continuu. Firește, mai trebuie adăugată și dezindustrializarea, al cărui efect l-a reprezentat prăbușirea locurilor de muncă (ce presupuneau o anumită calificare) în sectoarele productive. Astfel că, vrând – nevrând, statul a rămas – mai ales pe componenta administrativă – principalul angajator. Numai că, oricât de ”obez” ar fi devenit acesta, posibilitățile lui erau limitate și, ”pe piață”, job-rile (mai ales în comerț și transporturi) tindeau să devină preponderent necalificate și plătite în mod dubios (cel mai adesea la negru). Astfel că, în 2002 (când s-a dat drumul la plecările în străinătate), exista o presiune uriașă în direcția unei urbanizări clasice (serviciu onest, bine retribuit, apartament, copii, școală bună pentru aceștia) pe care – probabil cu excepția Bucureștiului – nici un oraș din țară nu era în măsură să o satisfacă. Ceea ce puteam noi propune erau angajări temporare, prost plătite, în munci necalificate, prețuri exorbitante ale imobiliarului și – prin urmare – nici o posibilitate de agregare a unei familii moderne și de evoluție către mai bine a ei. Aici e resortul emigrației în masă de pe urma căreia suferă România. S-a spus mereu că un fenomen de o asemenea amploare nu poate fi decât consecința unui război civil. Adevărul e acela că n-ar fi exclus ca – în manualele viitorului – intervalul 1990 – 2000 și (puneți limita unde vreți) să fie tratat ca cel al unui război civil soft și slow.

În felul lui, domnul Bolojan pare a fi singurul care a înțeles că, dacă lucrurile continuă la fel, ne vom goli – inevitabil – de populația tânără. Iar acest fapt are două consecințe: mai întâi – demografic – orașele decad la condiția unor orășele, iar acestea se contrag în sate de blocuri care mucezesc și ruginesc în peisaje neîngrijite, invadate de o vegetație luxuriantă, ce pare a-și lua revanșa asupra omului care a ținut-o la distanță. Pe de altă parte, tinerii pleacă și – în urma lor – rămâne o populație îmbătrânită, care nu mai are nici un orizont și se prăbușește accelerat în sine interiorizând apocalipsa cotidiană pe care o deveresează asupra ei televiziunile. Într-un cuvânt, un colaps care ar pune în discuție tot ceea ce prezentăm ca fiind istoria noastră contemporană și, finalmente, însăși rațiunea de a fi a statului căruia tocmai i-am serbat centenarul. A păstra tinerii, a crește orașele, a dinamiza producția și a diversifica ofertele nu sunt opțiuni asupra cărora putem delibera – în ”colocvii cu participare internațională” – ci urgențe stringente, de a căror rezolvare depinde felul în care va arăta țara în câțiva ani. Fiecare zi în care nu se face ceva efectiv în infrastructură, în ameliorarea condițiilor de viață, dezvoltarea pieței și a locurilor de muncă, ori în care crește corupția și incompetența se cuantifică – inexorabil – în câteva zeci de plecări (definitive) peste graniță. Cele câteva zeci sunt – poate – puține, dar la finele anului sunt câteva mii (sau chiar zeci de mii); echivalentul unui orășel mediu. Și asta an de an. Aceasta e realitatea și cu ea trebuie să compunem. Spre deosebire de toți cei care – în Guvern, în administrație sau în universități – își spun: ”nu e așa de grav, mai avem timp, să mai vedem etc.”, domnul Bolojan a înțeles că lucrează pe o numărătoare inversă pornită înainte de venirea dânsului la Primăria din Oradea.

Autoritatea

În ceea ce privește comasarea instituțiilor de artă reprezentativă, totul e, deocamdată, la nivelul zvonului. Se pare că domnul Bolojan a avut discuții cu reprezentanți ai unora din instituțiile existente, a prezentat niște cifre, a discutat posibile evoluții, însă – deocamdată – lucrurile au rămas deschise, urmând ca măsura să fie anunțată la momentul ei. Acest mod de-a proceda, departe de a fi ambiguu și cețos, face parte din ”metoda” dânsului. Se anunță existența unei probleme și a faptului că trebuie să se ia o hotărâre cu privire la ea. Iar hotărârea – atunci când vine e – scurtă, clară și irevocabilă, ca lama ghilotinei. Orice decizie luată de dânsul are o caracteristică de comunicare și o caracteristică administrativă. Cea de comunicare vizează prezentarea ei în forma cea mai simplă cu putință, fără nici o explicație suplimentară. În această situație, va fi vorba – după caz – de ”reorganizare” sau ”trecere în subordine”, ”comasare” sau ceva de acest gen. Simplu și fără detalii. Adică exact contrariul a ceea ce se predă în facultățile noastre de comunicare. Pentru domnul Bolojan, un comunicator bun este cel care spune doar atât cât vrea să spună. Și – în plus – folosește media, nu e folosit de către aceasta. Poate vă mai amintiți, atunci când Yasser Arafat a fost internat – pentru ultima dată – la Paris, comunicatorul spitalului militar în care se afla era un ofițer înalt, tuns zero, cu o expresie impasibilă care, în fiecare zi, ieșea în fața presei internaționale și repeta același mesaj, cu o dicție impecabilă: L’état de santé du Président de l’Autorité Palestinienne est stable. Doar atât. După care – preț de un minut – se uita în ochii sutelor de reporteri care îi adresau întrebări și, fără a mai adăuga nimic, se întorcea pe călcâie și intra în spital. Acesta e adevăratul comunicator, nu cel care se încurcă în explicații. Din punct de vedere administrativ, o hotărâre trebuie să tranșeze într-o chestiune. Altfel spus, menirea ei e să pună lucrurile în mișcare, nu să perpetueze un blocaj. Poate că primul impuls nu e necesar cel mai bun, însă odată pornite, lucrurile pot fi corectate și aduse în matcă. Atâta timp cât nu se întâmplă nimic, nu există nici o speranță de ameliorare. Într-un blocaj trebuie acționat, oricât de mare e riscul acțiunii. Și încă ceva: hotărârea – odată luată – e irevocabilă. E iluzoriu ca cineva să-și închipuie că-l poate întoarce din drum pe domnul Bolojan odată ce a hotărât ceva. Și asta nu neapărat deoarece e un om încăpățânat, ci – mai curând – pentru că e o persoană care are sensul prestigiului autorității. Autoritatea impune: deopotrivă prin lovitura deciziei și prin caracterul ei obligatoriu și irevocabil. Căci o autoritate care nu impune, nu e respectată. Iar o autoritate care nu e respectată încetează a mai fi o autoritate și devine circ, coterie, clientelism sau ce doriți.

Centralizarea

Până la urmă, de ce ce necesară comasarea instituțiilor de cultură în Bihor? Pentru că viziunea domnului Bolojan este una de tip – cum să-i spun? – guvernamental: avem un centru de decizie și un număr de cinci – șase ”ministere”, care articulează în concret și duc la îndeplinire lucrurile hotărâte la centru. Autoritarism, centralizare în exces, dacă nu chiar dictatură – asemenea aprecieri curg mereu la adresa dânsului. Și totuși, dacă există un singur buget al județului, cum poate fi folosit acesta eficient fără o viziune unitară a distribuției lui și a randamentului pe care îl dau investițiile făcute? Ne-am obișnuit cu ”autonomii administrative”, în care sunt create n instituții locale cu ”schema de posturi” aferentă: ”director”, ”manager”, ”președinte” etc. (cu salariul – și sporurile - subînțelese), care-și duc în structură și nepoții, finuțele, amantele; apoi cu ”investiții” în clădiri somptuoase, parcuri de mașini, ”stagii de studii” și ”vizite de lucru” în străinătate, ”fonduri de protocol” și câte și mai câte de acest gen. Producția acestor instituții e – dacă e – o maculatură complet inutilă și munți de ”rapoarte” pe care nu se uită nimeni, dar cu care sunt ținuți în frâu puținii angajați care chiar fac ceva. O asemenea alcătuire, a cărei principală menire e aceea ca cineva să se numească ”șef” și – astfel – să intre în protipentada orașului (urcând, eventual, spre funcții politice) nu e o instituție – adică un mijloc de acțiune în societate, ci o cochilie vidă în care clipocește nimicul. Dacă asta numim ”autonomie”, atunci ideea de autonomie e falimentară. Ea nu constă în nimic altceva decât în faptul de a finanța, de la centru, piramide de putere locale.

Pentru domnul Bolojan o instituție este o funcție a ceea ce face. Acolo unde nu e nimic de făcut, nu e nevoie de instituții. Iar acolo unde e, contează cu adevărat personalul tehnic, care articulează proiectul într-o realitate efectivă. Nu e nici o nevoie de zece instituții care fagocitează bugetul orașului/județului fără a face nimic. La fel, nu e nici o nevoie de zece șefi care să se încurce unul pe altul din birouri (evitând fiecare să-și asume vreo responsabilitate); ajunge unul singur, care – după ce avizează și semnează hârtiile ce țin de resortul lui – pleacă pe teren ca să verifice cum stau lucrurile și, apoi, se întoarce la Președintele Consiliului Județean ca prezinte starea situației la zi. Fiecare are de făcut ceva clar și concret, fiecare depinde nu doar de munca sa, ci de cea a tuturor celorlalți și – la sfârșit – această muncă se agregă în ceva vizibil și util cetățenului. Altfel spus, administrația e ceea ce trebuie să fie: un furnizor de servicii pentru populație, nu o mașinărie de cheltuit bani pentru ”reprezentativitate”. Dacă lucrurile stau așa, atunci fiecare om din administrație trebui să fie – literalmente – un slujbaș, adică un om aflat în slujba celorlalți. Nu e nevoie de șefi, ci – cel mult – de directori de compartimente care girează activitatea mai multor departemante care, la rândul lor, răspund de mai multe instituții sau probleme. Iar oamenii aceștia – după modelul domnului Bolojan – lucrează, nu sunt ”în deplasări” sau ”la evenimente”. Da, e o viziune centralizatoare, autoritară, în care toți – cu excepția celui care hotărăște (asumându-și riscurile deciziei) sunt executanți ai unui plan în care fiecare își are locul și rolul său. Șefii, cu pretinsele lor autonomii (hrănite – cum altfel? – tot de la bugetul public) sunt asemeni unor tumori care încurcă fluxurile firești ce irigă nu doar administrația, ci și societatea. Iar acolo unde sunt, ar fi bine să știe că au de dat – măcar odată la patru ani – raportul în fața cetățenilor. Dacă uită acest lucru, sunt chemați la raport în fața Președintelui Consiliului Județean.

Planificarea

Domnul Bolojan are o dublă specializare: în matematică și în inginerie. Poate de aici viziunea de ansamblu în care sunt integrate – dintru început – toate detaliile. Proiectele dânsului seamănă cu structura unui motor: zeci sau sute de piese care sunt fasonate individual de diverse departamente sunt adunate, în trepte succesive, și integrate într-un ansamblu unitar care trebuie să și funcționeze: constant și cu un anumit randament. În această logică, domnul Bolojan e proiectantul: cel care parcurge drumul de la idee la schița de detaliu, care verifică toate modificările ce i se fac acesteia și, apoi, fiecare etapă de realizare efectivă a ei. Dânsul – și, uneori, doar dânsul – are în cap întregul ansamblu al motorului. Majoritatea celorlalți îl văd abia la demonstrația finală. Firește că această analogie pune și o problemă: aceea a singurătății celui care concepe, în mintea lui, totul și caracterului subordonat al celor care sunt chemați doar să facă lucrările de execuție pe care le cere planul prezentat. Domnul Bolojan ar putea răspunde că și dânsul este un executant: până la urmă – păstrând comparația – cu toții sunt în slujba motorului, a cărui funcționare și eficiență le justifică munca.

Cuvântul cheie e, aici, eficiența: faptul de a obține – întotdeauna și în orice situație – maximum posibil dintr-un complex de împrejurări asupra cărora se exercitată activitatea unui grup de oameni, organizați și acționând după un plan. Logica eficienței și a productivității maximale este corelată cu sărăcia națională și cu caracterul periferic al Oradiei. Resursele de care beneficiem (fie ele și fondurile europene) sunt limitate, iar nevoile – reabilitării și dezvoltării orașului/județului – sunt în continuă creștere. Ca atare, resursele trebuie alocate cu grijă, folosit efectul de multiplicare, deplasate dintr-o parte într-o într-alta și acest lucru presupune nu doar centralizarea (hotărârea unică), ci și planificarea (proiectul, viziunea de ansamblu – atât în spațiu, cât și în timp, repartizarea și secvențializarea lor). ”Inițiativele locale” nu duc nicăieri dacă nu se agregă și nu crează direcții în care să fie angrenate alte segmente ale economiei și societății locale. Nu atât ”realizările” punctuale contează cu adevărat, cât ”lanțurile productive”, care atrag resurse, stabilizează oameni și genererază produse de complexitate crescută, ce încorporează muncă și expertiză.

S-ar putea obiecta că – odată cu centralizarea și planificarea – revenim la lucruri de care am crezut că ne-am despărțit odată cu Revoluția și pe care, de atunci încolo, n-am încetat a le condamna. Pe de altă parte, experiența a 30 de ani de ”tranziție” ar fi trebuit să fie în măsură a ne face să privim cu mai multă luciditate miturile postdecembriste. Și unul din aceste mituri a fost acela că, dispărută presiunea arbitrariului statului comunist, economia și societatea (dotate cu o incredibilă ”capacitate de reziliență” – cum se spune acum) își vor reveni miraculos, iar democrația și prosperitatea se vor instaura de la sine în lumea noastră. Că nu s-a întâmplat așa ceva, e un fapt de ordinul experienței. Cum am avut ocazia de a trăi și a vedea, tiraniei i-a urmat anarhia și aceasta a fost mediul în care majoritatea lucrurilor cu care am ieșit din comunism s-au degradat, s-au descompus și – finalmente – s-au pierdut (aproape) fără nici un beneficiu. Nu am regăsit nici ”vârsta de aur” a interbelicului (pe care l-am cunoscut prea opuțin și l-am idealizat prea mult), nici ”starea naturală” a unui capitalism democratic ce tinde spre armonia bunăstării. Ne-am imaginat că muncitorii din fabrici se vor solidariza și vor căuta cea mai bună formulă managerială, vor intra în competiția pieței și aceasta îi va determina să producă mai mult, mai bine și mai ieftin și, făcând toate acestea, întreprinderea se va dezvolta, societatea va beneficia de servicii mai bune și ei se vor îmbogăți. În locul tuturor acestora am văzut că muncitorii au fost complet dezinteresați de organizarea fabricilor, n-au vrut decât creșteri salariale și ”dreptul” de a fura la liber, iar ”managerii” (repede numiți de stat sau de autoritățile locale) au căpușat tot ce-au putut și au vândut la preț de nimic ”activele” întrepriderilor, ”ungând” cu grijă decidenții politici, până când s-au văzut împroprietăriți cu terenurile fostelor uzine pe care – imediat – le-au vândut, fără scrupule (și mult sub preț), ”dezvoltatorilor imobiliari”. Cu toate acestea, noi continuăm a preda în școli (și, mai ales, în facultăți) un capitalism de manual, potrivit căruia întâlnirea curbei cererii cu cea a ofertei duce – în mod necesar – la productivitate, diversitate și prosperitate. Altfel spus, avem pe de o parte o teorie pe care o fetișizăm, pe de altă parte o experiență pe care o ignorăm.

Pe de altă parte, eficiența – în speță lanțul scurt al comenzii și al verificării executării ei – ocultează o problemă veche precum istoria: aceea că orice mecanism centralizat își are punctul de echilibru într-un singur om. Iar asta pune o mare problemă raționalității administrative: faptul de a compune cu psihologia unei persoane. Și, evident, mai pune și o problemă de continuitate în timp: căci neavând nimeni competența integrală a celui care vede totul dintr-un punct focal, nimeni nu e în măsura de a prelua comanda în aceiași parametri de eficiență. Iar logica eficienței poate fi constrângătoare și o derogare de la ea se poate traduce într-un deficit de legitimitate.

Și cu cultura cum stăm?

Ne place sau nu, acesta e adevărul: spre deosebire de noi, ungurii sunt un popor cultural. Se vede și la Oradea: au construit – la finele secolului XIX – un oraș de vilegiatură care, pus în valoare, nu e cu nimic mai prejos de orașe din aceeași categorie aflate în Ungaria, Cehia, Austria sau Belgia. Au vrut teatru; și l-au ridicat – într-un an și ceva! – prin subscripție publică. Au avut Filarmonică, biblioteci, reviste culturale, cluburi și tot ce mai presupune viața burghezilor urbani, pentru că s-au asumat pe ei înșiși ca atare. Rururbanitatea în care ne-am instalat noi se dispensează ușor de aceste medii ale socializării și civilității, preferându-le – maniheist – pe de o parte mall-ul, pe de alta biserica. Atunci când creăm ”instituții culturale” o facem pentru că ”trebuie să avem și noi”, ca să multiplicăm directorii și ca să rezolvăm prin ele probleme de alt ordin (precum ascensiunea ierarhică bazată pe diplome de conjunctură, ori titlurile bune pentru a impresiona în alte sfere ale vieții publice). Cultural vorbind, nu suntem nici măcar umbra a ceea ce era burghezia iudeo-maghiară din urmă cu un veac și ceva. Și atunci, care e statutul ”insituțiilor de cultură” locale?

Pentru domnul Bolojan toate intră la categoria prestării de servicii către populație. Criteriul de judecată al teatrului sau al filarmonicii îl reprezintă – cantitativist – numărul de cetățeni ai orașului care le frecventează spectacolele. La fel, rolul universității locale ar fi acela de a oferi calificare pentru domeniile cerute de piața muncii din județ. Asta ar însemna, pe de o parte, o ”utilitate publică” a instituției, pe de alta o modalitate de a verifica, adapta și updata performanțele respectivelor instituții prin intermediul singurei instanțe care contează cu adevărat: beneficiarii muncii lor. O știm cu toții, sistemele de ”evaluare internă” și cele ale diverselor ”comisii” nu duc la nimic altceva decât la explozia unei birocrații a raportărilor care – destul de repede – pierde orice legătură cu realitatea. Astfel că se ajunge în situația în care instituția nu doar cere bani de la ministere și administrația locală pentru propria supraviețuire, ci și pentru plata (oficială și neoficială) a diverselor ”comisii” de ”acreditare”, ”evaluare” și mai știu eu ce. Pentru Domnul Bolojan toate acestea sunt fără rost, atâta vreme cât numărul spectatorilor (instituțiilor de artă administrativă), al cititorilor (revistelor și bibliotecilor) ori cel al elevilor înscriși (în universități și postliceale) e în declin cantitativ și în scădere calitativă. În locul tuturor ”comisiilor”, creșterea numărului celor interesați de cultură, crearea unui public care să o prețuiască (și – la nevoie – să o suțină) și răspânirea unor comportamente civilizate în oraș și județ sunt adevărații indici ai funcționalității instituțiilor culturale. În afara acestora nu sunt decât multe pretenții și cereri de fonduri de la Consiliul Județean.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2757 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by