Articol de Eugen Prună și Raluca Feher
Avem cel mai mare buget la educație începând cu 1989 încoace, se grăbește mașinăria de PR a Guvernului să anunțe triumfător, bazându-se, probabil, pe numărul imens de analfabeți funcționali creat de sistemul de învățământ românesc care nu sunt în stare să caute pe google de pildă cât a fost bugetul educației pe 2020.
Ca să nu vă punem la muncă, cel de anul trecut a fost de 30,5 miliarde, adică 2,7% din PIB, iar în 2021 sunt prevăzute 28,507 miliarde lei, adică 2,55% din PIB. Legea prevede că trebuie să fie de 6% din PIB.
Oricum am analiza sumele, în valoare absolută din PIB ori ca procent din acesta, rezultatul este ca la Radio Erevan. Educației nu i s-a dat mai mult, ba, dimpotrivă, i s-a luat, atât de mult încât socoteala arată că va avea bugetul cel mai mic din 1995 încoace, adică pe vremea lui Nicolae Văcăroiu.
Parcă ar fi lucrat cineva în ciuda ministrului educației, care a amenințat cu demisia dacă nu primește un buget mai mare decât în 2020.
E drept că ne-am învățat ca toți cei care folosesc demisia doar ca pe un vehicul populist de tip “Mircea, fă-te că lucrezi” să uite să pună în aplicare amenințarea și să își acopere eșecurile cu scuze de tipul: greaua moștenire.
Cu ce nu ne putem obișnui sunt știrile despre copii înecați în latrinele din curtea școlilor de țară care nu au mai fost renovate din 1970.
În iunie anul trecut, Newsweek scria că numărul unităților de învățământ cu grupuri sanitare în exterior, fără apă și canalizare este de 2.219, din care doar o treime au finanțare. Județele cu cele mai multe școli care au toalete în exteriorul clădirii sunt: Bacău (153), Botoșani (218), Buzău (68), Dolj (112), Gorj (57), Iași (174), Neamț (59), Olt (79), Suceava (162), Vaslui (266), Vrancea (105), adică fix fiefurile baronilor locali Arsene, Oprișan, Buzatu sau Paul Stănescu.
Oare de ce se autosabotează PSD-ul?, ne întrebăm dar răspunsul este că toate guvernele ultimilor 15 ani, social-democrate, democrate, liberale, sau tehnocrate și-au arătat dezinteresul complet pentru investiții în reabilitarea, modernizarea și dotarea școlilor românești. O statistică sumară arată că, în mediul urban, numai una din cinci școli are sală de sport, iar în cel rural, una din 20. Asta în județe dezvoltate cum sunt Ilfov, Timiș, Iași, Brașov, Prahova.
Ultimele investiții în infrastructura școlară au fost făcute în 2002-2004, perioadă în care s-au construit aproximativ 500 de săli de sport școlare mari, cu tribune, și ultimele dotări la nivel național au fost făcute în 2005, când nu toate școlile au primit câte 10 calculatoare și o tabletă inteligentă.
Adevărul este că niciunul din guvernele post-decembriste nu a propus și nu a adus niciodată în dezbatere publică un program național de investiții în învățământ.
Avem, în continuare, școli și grădinițe care funcționează în clădiri din interbelic, neconsolidate sau nici măcar renovate, iar majoritatea comunelor din România nu au capacitatea financiară susținerii investițiilor, căci dacă bugetul lor anual este mai mic decât jumatate din cel necesar construirii unei săli de sport școlare, ce să mai vorbim de lucrări de construcție sau reabilitare a unor clădiri!?
Dar ce treabă au comunele cu investițiile în școli?
Pe înțelesul tuturor, finanțarea educației, a învățământului preuniversitar, are două surse, guvernul și administrația publică locală/județeană și două componente, funcționare si dezvoltare.
Guvernul bugetează educația școlară prin costul standard per elev, adică o sumă pentru fiecare elev. Înmulțim alocarea (pentru 2020 este de 6111 lei pe elev), cu numărul elevilor și avem bugetul școlii (cheltuieli cu salarii, bunuri și servicii etc.), adică bugetul pentru funcționare. Mulți elevi într-o clasă (28-36), rezultă un buget mai mare. Puțini elevi (12-18 în clasă), bani nici de salarii. După cum se vede, școlile mari, din zone centrale urbane, sunt clar avantajate.
A doua sursă de finanțare este cea din partea administrațiilor locale și județene, care sunt proprietarele școlilor. Consiliile județene se implică arareori în bugetarea educației, cu excepția celei speciale, iar localitățile finanțează după posibilități. Adică peticesc, dacă pot, bugetul pentru funcționare, alocat de Ministerul Educației. O comună bogată, cu un primar gospodar și bine conectat politic, are o școala modernă, vezi Ciugud-Alba, Brazi-Prahova, Peștera-Constanța, Florești-Cluj etc. O comună necăjită cu un primar fără preteni =școală săracă, aici exemplele sunt nenumărate.
Investițiile mari, cele făcute din banii Ministerului Educației, trec prin mâna Companiei Naționale de Investiții (CNI), structură aflată în subordinea Ministerului Dezvoltării, care se ocupă de-a valma de construcții de stadioane, cămine culturale, spitale, sisteme de canalizare, blocuri în zone defavorizate. Și săli de sport. Și școli.
Problema nu e doar că CNI e o instituție care aprobă o sală mică de sport în 2-3 ani și o construiește în alți 2-3, ceea ce face ca drumul parcurs de un proiect, de la propunere la inaugurare, să fie de cel puțin 6-7 ani.
NU.
Adevărata problemă este că CNI este doar un instrument de fraudare a banilor publici și de alimentare cu bani pentru partid, o instituție în care nu există interes să se preia și execute lucrări de mici dimensiuni, împrăștiate în satele și comunele României, de unde nu poate să scoată atât de mulți bani cum o face cu proiecte gigant de tip cazinoul din Constanța sau stadionul Steaua.
E drept că tot Compania a fost cea care a construit faimoasele săli de sport de care vorbeam mai sus, la prețuri exorbitante, în afara orașelor sau în locuri în care nu existau suficienți copii, pe vremea când la conducerea Ministerului Dezvoltării era Elena Udrea. Dar aceea a fost o afacere extrem de bănoasă, nu muncă patriotică, așa cum ar trebui să fie acum.
