În opinia mea, reflecțiile de mai jos ne vor preocupa constant în anii ce vin, alături de cele pe care alte texte din această serie le vor pune în evidență. Nota distinctă a acestui material poate fi dată de observația că sunt subiecte pe care le-am întâlnit deja în dezvoltarea societății, la noi sau în altă parte, și de fiecare dată am eșuat în abordarea sau soluționarea lor. Nu noutatea provocărilor naturii ar trebui să ne sperie, deoarece dispunem (general vorbind) de capacitatea de a reacționa cu mai mult sau mai puțin succes în funcție de stadiul dezvoltării științei și tehnologiei – dar acest lucru e un dat. Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze este faptul că nu dispunem de un ghid care să ne permită cu o rată de succes similară să corectăm tipare de gândire și comportament care ne lasă în urmă.
1
A alege subiecte meritorii ignorate este o opțiune extrem de subiectivă, dar o provocare extrem de bine pusă. ”Ignoranța” reprezintă un dezavantaj intelectual care se corectează prin educație, mai ales dacă suntem ajutați în acest sens. Îmi aduc aminte că am fost izbit de această vulnerabilitate a mea în 2004 când am aflat despre Paul Neagu dintr-un necrolog apărut în The Guardian. Și am căutat apoi și în presa din România... Cred că fiecare dintre noi are astfel de momente, mai mult sau mai puțin puternice. Tratez subiectul de a fi meritoriu pentru a capta atenția publică în aceeași notă de interpretare. Dar oricare ar fi gradul de subiectivitate al subiectului nostru, provocarea este bine pusă deoarece ne face să ne întoarcem către o întrebare esențială: ce ar fi bine pentru noi toți să luam în considerare și nu o facem?
Specia umană supune habitatul natural la agresiuni într-o tradiție nefericită a cultului puterii umane care stăpânește natura. Curios, însă, aceasta temă apare relativ des pe buletinele de știri (chiar și de la noi), curios deoarece se bucură de o expunere mai bună în raport față de aceea cu privire la atrocitățile și violențele – fizice, psihice – la care este supusă specia umană de specia umană. Privim în spate și dosarele istoriei ne dau cifre exacte despre victime de acum sute de ani. Dacă ne fac să tremure, trebuie să știm că noi asistăm la pierderi la aceeași scară acum când le citim, cu accent nu pe număr ci pe atrocități și violențe.
Grupuri de voluntari sau salariați (militari, funcționari ONU etc.) luptă zi de zi, așa cum pot, cu această plagă inter-umană, care se manifestă în războaie (civile sau între țări), regimuri ale plutocraților sau la scară mai mică în închisori, firme, grupuri izolate sau vulnerabile. Dar această întrebare nu este despre câțiva dintre noi, este despre noi, despre societate în general. Acum, când putem ști mai repede și mai exact ce se întâmplă cu semenii noștri, acum pare că avem un apetit din ce în ce mai scăzut de a vorbi despre asta și a contribui pozitiv. UE a fost trezită din somn de valul de refugiați de peste drum cum ar veni – alungați de atrocități și violențe, care pentru noi doar un coșmar le poate dezvălui, și a reacționat așa cum cineva o poate face în buimăceala de moment, mai mult sau mai puțin potrivit. Oamenii aceia, ”școliți”, cum ne place să spunem, la cele mai bune instituții, nu aveau însă această preocupare pe agendă deoarece nu intra în niciun tipar al educației lor ”mainstream” – care spune că dacă fiecare dintre noi o duce bine, atunci toată lumea o va duce bine. Rațiunea istorică [1] ne spune că lucrurile nu stau așa, ci invers: dacă toată lumea o duce mai bine, atunci ne merge bine. Inegalitatea (economică) nu găsește o rezolvare până când inegalitățile între noi ca Homo homini lupus ist nu sunt diminuate, ținute cumva sub control. Trebuie să construim punți către cei în nevoie și să urcăm acest subiect pe agendă mai presus de orice. Chiar mai presus de agenda economică.
2
În 2020, am văzut poate mai mult decât oricând cum preocupări de nișă cu privire la necesitatea scrierii unei altfel de științe a economiei, dezvoltate de predecesori precum Veblen, Ayres, Galbraith sau Georgescu-Roegen, au coborât în paginile jurnalismului de specialitate, adică mai aproape de opinia publică, chiar dacă nu la noi. Invincibilitatea economistului îmbrăcat în ”Hainele cele noi ale împăratului” începe să fie în pericol. ” – Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.” Ei bine, ”copilul” e luat din ce în ce mai serios.
Pandemia de covid a fost desigur un factor important, dar nu singurul. Problemele climatice sunt și ele afirmate cu o voce din ce în ce mai bine auzită. Nicio știre despre reducerea inegalităților economice, dimpotrivă. Economiile găsesc factori de reziliență nu în anticipările sau planurile bine puse la punct dinainte, ci în mobilizarea ad-hoc a unor eforturi, care sunt cu atât mai eficace cu cât sunt mai aproape de consens. Problema reală e găsirea acelui consens... Drept urmare, să fim pregătiți la nivelul opiniei publice, chiar dacă nu la noi, să aflăm mai multe despre interpretarea simplistă a intereselor proprii în luarea deciziei, rolul nepotrivit jucat de PIB în evaluarea planurilor economice, prevalența legăturilor de afaceri transnaționale și nu a strategiilor naționale în alocarea resurselor etc.
3
În istoria de scurtă durată, cel puțin după instaurarea regimului comunist, principala povară a noastră a fost preluarea organizării unei țări de persoane nefamiliarizate cu un confort intelectual și material format printr-o dezvoltare generațională pe termen lung. Așezarea rapidă și de multe ori cumva ”forțată” la frâiele puterii a acelora pentru care enigmele educației sau ale gestiunii pe termen lung a resurselor comune sunt capitole închise a fost/este pur și simplu o tentație, nu o responsabilitate, și, cum spunea Oscar Wilde, pot rezista la orice, mai puțin tentației. Este un efect psihologic simplu, nemijlocit (aparține naturii umane), cu impact negativ însă de durată, care nu poate fi corectat doar printr-un proces neîntrerupt de educație (formală) la standarde moderne, ci mai ales prin intervenția permanentă pentru a impune instituții (inclusiv prin educație) care să elimine oportunismul. Comunismul a făcut din această practică o lege de viață, societatea după 1989 a cochetat cu reducerea ei, dar, la urma urmei, de ce ar fi trebuit să reușească dacă este cea mai sigură cale spre succesul individual?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
