În ultimele zile pare a bate un vânt de schimbare din Turcia. Doar pare. Demisia lui Berat Albayrak, unul din ginerii Președintelui Erdoğan, din funcția de ministru al finanțelor a provocat un șoc cu implicații aparent profunde. Numit de adversari „ginerică”, tânărul și foarte ambițiosul domn Albayrak reușise să își facă mulți dușmani în cercurile puterii de la Ankara datorită arogaței sale, dublată de superficialitatea pregătirii profesionale. Chiar și în presa turcă, aproape total controlată de regimul actual, se sugerează că omul ar fi ascuns față de omnipotentul său socru cifrele reale ale dezastrului economic în care se află țara. Logica acestui nou discurs al regimului ar fi că socrul nu este responsabil pentru dezastru și toată vina trebuie pusă pe umerii bietului ginerică. Cert este că demisia acestuia a fost primită cu evidentă ușurare în ambele tabere de pe scena politică turcească, fiind urmată de trei declarații publice care ar putea fi interpretate, de către observatorii superficiali, ca anunțând întoarcerea regimului la agenda reformistă.
Cea mai importantă i-a aparținut, bineînțeles, chiar Președintelui Erdoğan iar cronologia evenimentelor este importantă pentru a-i înțelege însemnătatea. „Ginerică” și-a anunțat demisia duminică seara (8 noiembrie) prin Twitter (!?). Președinția nu a reacționat decât după mai bine de 24 de ore, când un comunicat oficial anunța supriza cea mare: șeful de stat și de guvern accepta demisia. Imediat bursele au reacționat și lira s-a oprit din prăbușire, câștigând chiar ceva teren față de dolar și euro. Apoi, vineri (13 noiembrie), Erdoğan a vorbit la un congres al partidului său, AKP, despre importanța justiției și a statului de drept pentru „un climat favorabil investițiilor și creșterii economice.”i Având în vedere zecile de mii de oameni persecutați de statul turc pentru opoziția publică față de guvern, în diferite forme, un astfel de discurs părea mai degrabă o glumă. Totuși, el venea după ce, cu două zile în urmă, ministrul justiției exprimase public aceeași idee.
Mai mult, ministrul Abdulhamit Gül îndemna instanțele locale să implementeze hotărârile Curții Constituționale, recunoscând în același timp pentru prima dată în public existența a zeci de mii de cazuri împotriva Turciei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).ii Și declarația lui Abdulhamit Gül pare mai degrabă o glumă. Din acele zeci de mii de cazuri, două sunt notorii pentru că se referă la figuri marcante pe care regimul de la Ankara le tratează de ani buni ca dușmani publici: Osman Kavala, om de afaceri și militant pentru drepturile omului, și Selahattin Demirtaș, fost lider al partidului de opoziție pro-kurd HDP. Ambii, la fel ca multe alte zeci de mii de persoane, sunt în închisoare din 2016 (Demirtaș), respectiv 2017 (Kavala) fără ca în instanțe să se fi demonstrat cu dovezi clare acuzațiile de acțiuni teroriste, spionaj și subminarea securității statului. Nefiind susținute cu dovezi directe și indubitabile, ci doar cu declarații ale unor persoane a căror identitate este secretă (!?), cazurile respective au ajuns până la urmă la Curtea Constituțională și apoi la CEDO. Acolo s-a dispus, prin sentințe definitive, încetarea detenției celor doi pentru erori grave de procedură judiciară, nefiind identificate dovezi relevante incriminatorii. Numărul enorm de cazuri similare îngreunează munca de la CEDO dar este de așteptat că deciziile vor fi și ele similare. Dar Kavala și Demirtaș rămân încarcerați, instanțe locale refuzând, pur și simplu, să implementeze hotăririle CEDO și ale instanței supreme din Turcia, adică chiar Curtea Constituțională.
Cea de-a treia declarație publică interesantă i-a aparținut ministrului apărării, fostul general Hulusi Akar. Tot vineri, 13 noiembrie, acesta a spus că încetarea procesului de pace dintre statul turc și PKK, în 2015, a fost din cauza atacurilor teroriste ale Statului Islamic la Suruç, Ankara și în Aeroportul Atatürk de la Istanbul.iii Asta deși este cvasi-cunoscut faptul că acele atacuri nu au avut absolut niciun rol în stoparea procesului de pace și au avut ca ținte chiar kurzii. Oprirea negocierilor cu PKK a fost produsă chiar de către guvernul turc pentru că HDP, condus la acea vreme de Selahattin Demirtaș alături de Figen Yüksekdağ, a refuzat să sprijine candidatura lui Erdoğan la președinție în 2014. Totuși, declarația lui Akar ar putea fi interpretată de unii observatori mai puțin experimentați ca semnalând o posibilă schimbare a poziției actualului regim de la Ankara față de chestiunea kurdă și reluarea procesului de pace.
Într-adevăr, luate în ansamblu, cele trei declarații sunt surprinzătoare dar, în opinia mea, nu anunță în niciun caz o nouă eră reformistă a regimului AKP-Erdoğan. Ele sunt, mai degrabă, semne ale panicii crescânde de la Ankara pe fondul incapacității guvernului de a rezolva problemele economice grave care, spun majoritatea criticilor, se datorează chiar sistemului prezidențial autoritar instituit după referendumul din 2017. Atunci s-a creeat un mecanism de guvernare unde absolut toate pârghiile de putere sunt controlate de un singur om care, la rândul lui, s-a înconjurat de sicofanți cu performanțe profesionale cel mult mediocre. Cazul Albayrak este de fapt epitomatic pentru că, o spun surse foarte sigure, mii de astfel de persoane parazitează guvernarea în imensul palat prezidențial, pe salarii enorme.
Ar fi importantă pentru noi o schimbare pozitivă profundă în Turcia? Cu siguranță. Să nu uităm că vorbim despre cel mai important partener comercial al României din afara Uniunii Europene. Comerțul bilateral a depășit demult volumul anual de 5 miliarde de euro și se dorește atingerea nivelului de 8 miliarde.iv S-ar putea ajunge la o astfel de cifră dar ar fi de dorit ca balanța să fie favorabilă României și nu Turciei, cum este la ora actuală. Printr-o mai intensă și eficientă colaborare a diplomației românești cu mediul de afaceri de la noi, s-ar putea promova mai bine exporturile românești în Turcia și investițiile turcești în România. Dar, așa cum spune chiar domnul Erdoğan, fără stat de drept nu există un mediu prietenos afacerilor. Nu poți risca să investești bani, muncă și timp într-o colaborare cu un partener comercial turc atunci când există posibilitatea ca acesta să-și piardă libertatea și proprietățile pentru că ar fi criticat guvernul. Chiar și tu, partenerul român, riști să devii indezirabil pe teritoriul Turciei tocmai pentru că ai colaborat cu turcul respectiv.
În cei aproape douăzeci de ani trăiți la Izmir, am ajuns să înțeleg într-o oarecare măsură cum funcționează Turcia politică, economică și culturală. Adăugând aici și experiența studiului academic, cred că am o bază empirică și intelectuală de pe care să construiesc ipoteze realiste privind direcțiile către care ar putea merge Turcia în general și regimul actual de la Ankara în particular. Și nu cred că regimul actual pregătește o agendă reformistă pentru că asta ar însemna să-și sporească vulnerabilitatea. Încălcarea flagrantă și sistematică a drepturilor cetățenești în sute de mii de cazuri nu este doar imorală, ci și anti-constituțională. Pe baza articolelor relevante din constituție, într-un sistem judiciar redevenit independent (dacă a fost vreodată independent în Turcia), mulți lideri politici din ultimii 18 ani ar fi judecați și condamnați la ani grei de închisoare. În aceeași logică, o reformă economică profundă nu este nici ea de așteptat pentru că asta ar cere indubitabil renunțarea politică la sistemul prezidențial și la controlul total exercitat la ora actuală de Președintele Erdoğan. Adică tot vulnerabilizarea politicienilor care conduc acum țara.
Nici reluarea procesului de pace cu PKK nu va avea loc pentru că de acolo a început, în 2010, era autoritarismului AKP-Erdoğan. Rezistența statului profund (eternii birocrați influenți din sectoarele de securitate ale statului) la acel proces și la reformele privind drepturile minorităților a funcționat. Ca urmare a scăderii performanței la guvernare și a popularității politice, binomul AKP-Erdoğan a fost forțat să se alieze cu partidul ultranaționalist MHP care este chiar reprezentantul politic al statului profund.
Insuccesele electorale ale AKP din ultimii ani leagă și mai mult soarta sa și a Președintelui Erdoğan de MHP și de imperativele ultranaționaliștilor. Iar naționalismul dăunează grav administrației unei țări, așa cum o știu prea bine cei care studiază serios istoria modernă a lumii. Europeni vizionari de la mijlocul secolului trecut au înțeles că logica confruntării dintre naționalisme trebuia să înceteze pentru a lăsa loc logicii cooperării inter-naționale și, treptat, unor structuri supra-naționale. Rodul eforturilor lor a fost Comunitatea Economică Europeană care avea să devină Uniunea Europeană. Așa a fost posibilă era de pace și prosperitate relativă pe care încă o trăim astăzi, cu toate criticile, multe îndreptățite, la adresa unora din politicile și practicile comunitare. Pentru succesul actual al proiectului european, ar trebui să le fim recunoscători acelor oameni care sunt mult mai „mari” decât cei mult, prea mult glorificați ai istoriei. Am fi trăit probabil mult mai bine acum dacă, în loc să apreciem Napoleoni și Cezari, Hitleri și Stalini, Trumpi și Putini, am fi prețuit mai mult valori umane precum Jean Monnet, Robert Schuman, Winston Churchill, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Joseph Bech, Sicco Mansholt, Paul-Henri Spaak sau Altiero Spinelli. Aceștia sunt doar câțiva dintre oamenii cu adevărat curajoși care au avut puterea să admită că naționalismul nu este niciodată o soluție politică, depunând eforturi mari, cu costuri politice mari, pentru creearea pieței comune europene și a instituțiilor supranaționale prin care funcționează aceasta. Când vedem statuile lor în parcul Herăstrău, să le privim cu respectul pe care îl merită oamenii bravi.
