Dar, atenție, numai în București! În Oradea, Timișoara, Brașov și – parțial – în Cluj, „veacul” și-a dat duhul acum vreo 15 anișori, sau poate 20, depinde de cine face socoteala (și mai ales, de ce). În București și-n Iași acum și-l dă, ca să nu mai zic de Mioveni. Dar cam atât. Galațiul, Craiova, Constanța sau Brăila sunt încă-n plină beznă a veacului, speră s-o mai ducă tot așa, doar că n-o să le meargă jucăria. ”They are”, vorba glumețului, ”in for a big surprise!”.
Am citit și eu, cum a citit toată lumea, articolul publicat recent de antropologul Mirel Bănică și-am fost izbit de două lucruri: de calitatea foarte slabă a comentariilor (primo) și de nesesizarea importanței momentului (secundo). Pur și simplu, autorul spune acolo ceva esențial, iar acest ceva nu ajunge la cititori, la înțelegerea cititorilor. De ce? Pentru că ortodoxie, iată de ce! Și de ce ortodoxia ne orbește de nu mai vedem și nu mai auzim nimic? Pentru că-i religia CRIB. Și cine este CRIB? Poporul care ne-a născut. Și de ce nu vrem s-avem de-a face cu el? Pentru că și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul: un secol e destul, i-ajunge! Acum e rândul nostru. Dar este, oare? Ei, aici e-aici. Eu cred că nu; eu cred că rândul nostru a trecut deja și că nici nu ne-am dat seama, iar acum trebuie să lăsăm locul altora. Încerc mai jos să deslușesc ce vreau să spun.
În 1916 România intră în război, iar în 2016 PSD câștigă en fanfare alegerile. Acesta este „veacul” la care mă refer: secolul analfabeților. Războiul a schimbat totul, politica s-a massificat (așa se zicea atunci), votul a devenit universal (adică necenzitar) și milioane de analfabeți au pus ștampila pe desenul care li s-a părut lor mai frumos. „Să ne ferească Dumnezeu s-ajungem la mâna sărăciilor”, spunea un personaj de-al lui Eugen Barbu („Groapa”), „că ăștia dacă iau puterea n-o mai dau înapoi”, și exact asta s-a-ntâmplat. Ca orice imperiu din istorie, și „sărăciile” și-au săpat singuri groapa (!) prin propria lor politică de cadre, iar acum ies pe ușa din dos. Sau nu ies? Sau, dacă totuși ies, cât timp durează „ieșitul” ăsta?
Mai întâi de toate: cine sunt EI? Că știm cine-i reprezintă politic, dar poate avem oarecari dubii asupra identității LOR. Ca să nu pierdem timpul, îi dau cuvântul sociologului Barbu Mateescu: „În România, partea societății rămasă pe dinafară – din motive economice sau pur și simplu pentru că nu se poate adapta – s-a refugiat în mod logic în tipologia românească anterioară celei post-industriale, adică în CRIB = Comunismul Ruralo-Industrial Balcanic. „Comunism” pentru că autoritatea partidului aflat la putere ar trebui să nu fie vreodată chestionată iar suprapunerea între stat și politică e considerată naturală. De asemenea, ideologic și cultural se copiază ce exista în comunismul românesc ceaușist (care la rândul său plagia legionarii). „Rural” pentru că aproape jumătate din populație, în 1989 sau acum, locuiește la sat, iar normele respective au importanța lor pentru sistem. „Industrial” pentru că, pentru o parte a populației, s-a realizat o integrare parțială în logica economică și socială a lumii coșului de fum, strungului și furnalelor. „Balcanic” pentru că eficiența statului e redusă, corupția e normală iar canalele non-formale de obținere a resurselor de orice tip primează. Cele patru elemente, după cum observi, se influențează reciproc.
CRIB nu e un partid și nici o generație, ci un curent de idei și un set de valori. Misiunea CRIB nu e ușoară: a te lupta cu o revoluție tehnologică e dificil până și pentru nord-coreeni, darămite pentru o nație europeană. PSD și ALDE, în speță, nu sunt chintesența CRIB ci modalitatea de exprimare a CRIB în spațiul politic. Important în lunile trecute și în anii ce urmează este că CRIB nu înțelege revoluția post-industrială și nici segmentele care sunt sub puterea ei. Tot ce vede CRIB trebuie tradus în... limba CRIB. De aceea, de exemplu, protestele anti-OUG 13 au fost citite de PSD și ALDE drept o conspirație planificată de un grup redus de elite umbroase. S-au folosit până și ideile lui Nicolae Ceaușescu din 20 decembrie 1989. (CRIB e CRIB indiferent ce an e în calendar). În lumea CRIB nu există autonomie sau independență: ieși în stradă pentru că ți s-a zis de către o persoană cu statut superior să ieși în stradă. (Vorba lui Dragnea: „Oamenii noștri nu mai pot fi ținuți în frâu”. Care frâu? Poți să spui asta în secolul 21 în Europa? Într-o democrație? Nu, evident că nu, dar în lumea CRIB da, poți s-o spui, e chiar natural). Implicit, un protest nu poate fi decât organizat de structuri formale, chit că mai puțin vizibile. De asemenea, ideea de a protesta împotriva corupției e de neînțeles pentru CRIB. Corupția e calea normală a lucrurilor. E dreptul celor aflați la vârful CRIB, drept căpătat pentru că au ajuns la vârf. Restul societății trebuie să plece capul și să pipăie firimiturile. Așa e normal, așa e CRIB să fie” (sursa)
În al doilea rând: cine suntem noi? Urmându-l pe Barbu Mateescu, noi nu putem fi altceva decât CUIG: capitaliști urbani informaționali globali. Dacă are cineva o definiție mai bună, să vină aici s-o spună – mie alta nu mi-a dat prin cap și nici n-am timp să aștept până-mi dă (e adevărat că nici n-am talentul lui Mateescu, să scot un acronim isteț, cu trimiteri: în engleză, „crib” e și „pătuț” – adică infantilizarea masselor, mă-nțelegi; e și „iesle” – adică de unde mănâncă boii, mă-nțelegi; e și „fițuică” sau „copiuță” – adică Victor Viorel Ponta, mă-nțelegi!).
În al treilea rând: care-i problema? CRIB-ul cu CRIB-ul, CUIG-ul cu CUIG-ul, sănătate și virtute! Păi, eu zic că problema este la „B”-ul ăla al lui Mateescu. Mie mi se pare că „B”-l nu este de la „Balcanic”, ci de la „Bizantin”. Și bizantinismul e altceva decât balcanismul: balcanicii sunt europenii cuceriți cândva de Imperiul Otoman, iar bizantinii sunt atât un imperiu, cât și amintirea unui imperiu. Pe scurt, balcanicii au mentalitate de cuceriți, bizantinii au mentalitate de cuceritori. Și aici intră-n joc wild card-ul Mirel Bănică, omul care se pricepe la ortodoxie ca întreg: o fi CRIB-ul (și modalitatea lui politică de exprimare) un Herdenvolk, dar BOR este un Herrenvolk. Sau așa se vede pe sine, cel puțin la vârf. Iată cuvintele lui Mirel Bănică: „încordarea şi neliniştea exprimată de oficialii BOR […] în ceea ce priveşte coabitarea dintre Biserică şi Stat […]. Ceva încă greu de definit, dar palpabil, se schimbă”. Sunt perfect de acord: ceva se schimbă. Ohoho!
Mereu am fost uimit (șocat) de modul cum vorbesc și se poartă preoții ortodocși: obraznici și aroganți în relația cu publicul plătitor, autoritari și paterni în relația cu babele, umili și lingușitori în relația cu superiorii lor ierarhici, corupți și coruptibili în relația cu statul. N-ar fi trebuit să fiu. Dacă eram mai atent la ceea ce scriu cercetătorii fenomenului religios din România, mă dumiream din timp: acești oameni nu au alți interlocutori în afară de CRIB, iar în lumea CRIB nu există egalitate (nici măcar egalitate formală, ca în lumea noastră). Acolo ești fie stăpân, fie sclav, iar un preot ortodox n-are de ales, trebuie să fie stăpân pe turma lui de mioare, că altfel se dezbracă mioarele de blană și-și arată adevărata față (eu am văzut-o, pot aduce mărturie. Modul de adresare al preoților ortodocși este singurul posibil). Dar odată formați pe acest calapod, preoții dau de altă belea: habar n-au cum să se poarte cu CUIG, iar CUIG nu acceptă o asemenea abordare, pentru care are și un nume (global, cum altfel): „to belittle”.
Bref: pe măsură ce CRIB pierde controlul (prin îmbătrânire, moarte, sărăcire, proastă reprezentare politică etc) și CUIG îl câștigă, ortodoxia are probleme. De adresare, dar nu numai: de adecvare, de intransingență etc. Problemele ortodoxiei nu sunt și problemele mele, le semnalez doar în trecere, alta-i problema mea de fond: este acum timpul generației mele, sau timpul generației mele a trecut deja? Adică: sfârșitul ăsta de veac ne include și pe noi, sau suntem parte din veacul ce stă să se nască? Pentru că de prea multe ori, primii care-au salutat o revoluție au fost printre primii măturați de ea. Exemple sunt nenumărate, acum pe loc îmi vine-n cap doar romanul „Izgoniții”, dar sunt convins că se pot găsi și altele mai bune.
Iată o mică întâmplare: de când am emigrat aici la Bruxelles mă tot câcâi să-nvăț franceza, s-ajung la un nivel cât de cât. Am început în ianuarie, am dus cursul târâș-grăpiș până-n martie când ne-au trecut pe online și de-atunci s-a dus totul dracului, nimeni n-a știut ce să facă și am ratat examenul din iunie (tot online și ăla, păi cum altfel). Am reînceput în septembrie (același modúl de anul trecut, vai de capul meu francofil), am mers bine până luni (26 octombrie), când a fost ultima lecție face to face. A ieșit o halima. Din cele 3 ore pe care le aveam la dispoziție, prima a fost dedicată unui mic examen, iar în restul timpuluiu ne-am scremut să instalăm aplicația Microsoft Teams, ca să putem lucra și pe mai departe. Oricât ne-am străduit, treaba n-a mers, iar replica finală a celor prezenți a fost: „Nu-i nimic, domnișoară profesoară, c-o vom instala acasă! Or să ne-arate copiii cum se face”.
Culmea este că exact așa s-a și întâmplat. Ieri (28 octombrie) am avut prima lecție online, o treime din cursanți a participat și s-a descurcat între binișor (Slimen, berberul din Maroc) și foarte bine (Joanna, grecoaica din Albania). Da, evident: cei care avem copii am reușit să instalăm aplicația și să luăm parte la lecție; cei fără copii, nu. E-adevărat, pe mine m-a ajutat nevastă-mea (că fiică-mea e la grădiniță), dar asta nu scade din valoarea argumentului: „Aici” (citez din articolul lui Bănică) „transpare şi unul dintre efectele ale oricărei crizei epidemice majore: o «reaşezare» a instituţiilor şi a oamenilor”. Nu pot să nu mă întreb: această reașezare nu vine cumva prea târziu pentru generația mea? Că de CRIB nici nu mai vorbesc; dar noi suntem încă vii și mai sperăm la vreo 20 de ani de viață activă. Ei bine, dacă acești ani care ne-au rămas i-om petrece tutelați de copii, cu ce vom fi fost, istoric vorbind, mai buni decât CRIB?!
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
