Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ordinul de mărime!

de Eugen Radulescu     Contributors.ro
Joi, 1 octombrie 2020, 15:37 Actualitate | Opinii


Eugen Radulescu
Foto: Arhiva personala

Alegerile locale au venit şi s-au dus. Dar marile probleme ale economiei au rămas, iar ele sunt mai acute (şi, culmea, cronice în egală măsură!) decât au fost vreodată. Pe primul loc se situează, de la distanţă, dezechilibrul bugetar. Din nenorocire, o parte a spectrului politic, ruptă total de realităţile şi constrangerile economiei, au impus, în plină criză, noi şi noi cheltuieli publice, sub imperiul obiectivelor electorale, care au eclipsat orice urmă de raţiune.

Este mai mult decât încurajator că alegătorii nu au muşcat momeala “generozităţii”politicienilor, dar problemele pe care aceştia din urmă le-au generat sunt tot acolo, iar recenta decizie a parlamentului de majorare a pensiilor cu 40% are un potenţial distructiv formidabil. Oamenii în general înţeleg că avem o problemă, dar nu realizează care este ordinul de mărime al acesteia, aşa că propunerile de măsuri pentru depăşirea ei sunt cu totul insuficiente. Astfel, un articol dintr-un ziar dădea ca exemple de măsuri “trecerea la un sistem de impozitare progresivă; impozitarea pensiilor speciale; eliminarea numeroaselor privilegii fiscale oferite unor „speciali“; reducerea furtului şi risipei banilor publici”. Toate acestea par bune şi frumoase. Doar că ele nu reprezintă nicicum o soluţie la marea problemă pe care o avem cu deficitul public. Să vedem de ce.

În primul rând, pentru că, şi fără majorarea pensiilor cu 40%, România are un deficit bugetar uriaş. Înainte de pandemie, în 2019, am ajuns la peste 4,5% din PIB; efectele pandemiei au împins deficitul în jurul valorii de 8% din PIB, atât prin creşterea cheltuielilor, cât şi prin scăderea veniturilor. Poate unora nu le spun prea mult aceste cifre. Să vedem: deficitul din 2019 a fost cel mai mare din întreaga Uniune Europeană, iar el a atras declanşarea procedurii pentru deficit excesiv. Adică, România are obligaţia de a prezenta un program credibil de reducere a deficitului şi de revenire în parametrii definiţi prin acordul de la Maastricht. În locul lui, Romania dubleaza deficitul, dar nu pentru a depăşi efectele crizei sanitare, ci doar pentru majorarea stridentă a pensiilor şi a alocaţiilor pentru copii… Anul acesta, deficitul va reprezenta aproape o treime din totalul veniturilor fiscale, ceea ce arată amploarea efortului necesar pentru aducerea lui sub control. Majorarea pensiilor, a alocaţiilor pentru copii (fie ea în formula propusă de guvern, nu cea declarată legală de CCR) şi a altor cheltuieli, concomitent cu reducerea veniturilor bugetare datorita recesiunii, adaugă procente semnificative la un deficit şi aşa cu totul nesustenabil – 3, poate chiar 4 puncte procentuale în plus. Am putea ajunge ca deficitul să reprezinte aproape jumătate din totalul veniturilor fiscale ale statului! Asta este mult, mult prea mult!

În al doilea rând, pentru că, la o asemenea magnitudine a deficitului, nu mai putem analiza lucrurile în termeni “ceteris paribus”, pentru că “celelalte lucruri” nu rămân deloc la fel. Chiar admiţând că nu s-ar produce o scădere a rating-ului de ţară, ceea ce este oricum o ipoteză eroică (pentru cei mai puţin familiarizaţi cu jargonul de specialitate, asta se traduce prin foarte puţin probabilă), costul finanţării deficitului ar creşte, pe măsură ce băncile din România vor depăşi pragurile, stabilite intern, până la care pot împrumuta statul român. Deja vorbim despre o medie pe sistem bancar ce trece copios de 20% din total active – nivel dincolo de care băncile devin reticente în a împrumuta statul; de aceea, a finanţa cu mult mai mult decât în prezent bugetul public va aduce cu sine, inevitabil, costuri mai mari.

Încă şi mai puţin putem vorbi despre “ceteris paribus” în cazul, foarte probabil, al scăderii rating-ului de ţară, ceea ce înseamnă intrarea în categoria “nerecomandată investiţiilor”. Cele 3 mari agenţii de rating (S&P, Fitch şi Moody’s) au fost foarte prompte în a-şi exprima preocuparea cu privire la urmările creşterii pensiilor cu 40% pentru evoluţia deficitului bugetar. Astfel, S&P arată că, fără creşterea de 40% a pensiilor, îşi păstrează scenariul de bază, care prevede scăderea deficitului de la 8% în 2020, la 4% în 2021 si 3% în 2022. Creşterea pensiilor cu 40% ar duce deficitul la 11% şi 8% în următorii doi ani, împingând datoria publică dincolo de 60% din PIB, faţă de 45% în scenariulvel de bază. “Dacă rămâne această creştere a pensiilor, înseamnă că România a muşcat mai mult decât poate înghiţi din punct de vedere fiscal”, scrie clar S&P.

În traducere liberă, asta înseamnă reducere a rating-ului la “nerecomandat investiţiilor” imediat ce majorarea pensiilor se aplică. Adică, un fel de categoria “Onoare” la fotbal: alt fel de teren, alţi arbitri, alţi spectatori. Investitorii consacraţi nici nu au voie să investească în titluri ale ţărilor care nu sunt recomandate investiţiilor; cei care o fac îşi asumă riscuri mai mari – iar asta vine la pachet cu un alt ordin de mărime pentru ratele dobânzilor şi pentru durata împrumuturilor. Mai mult, deţinatorii actuali ai titlurilor româneşti au obligaţia să le “marcheze la piaţă” – adică, să înregistreze pierderi severe din titlurile pe care le au în portofoliu, întrucât ele au dobânzi mai scăzute decât cele care vor fi obţinute în noile condiţii.

Mai departe: apetitul pentru a investi în orice din România, de la clădiri cu destinaţie comercială la fabricarea de piese auto, se evaporă; un an sau doi, dacă vom vorbi despre investiţii străine în România, va fi doar pentru a spune: “şi firma x a decis să relocheze afacerile din România în Ungaria/Bulgaria/Muntenegru…” Întrebare: unde va ajunge atunci creşterea economică? Dar rata şomajului?

Aşadar, nu este vorba doar de câteva procente din PIB deficit suplimentar. Ne pregătim singuri o criză profundă, ce ar putea să o depăşească pe cea din 2009-2010; plus că datoria publică nu mai este 14% din PIB, ca în 2008, ci se îndreaptă vertiginos spre 50%. Ce ar fi de făcut, pentru a remedia situaţia? Am citat câteva propuneri pe care le-am preluat dintr-un articol de ziar. Hai să vedem, ajută ele la ceva?

Prima propunere era “trecerea la un sistem de impozitare progresivă”. Se tot vântură această aşa-zisă soluţie. Doar că veniturile bugetare din actualul nivel al impozitelor pe salarii şi venituri este de 2,2% din PIB. Dublarea acestei valori ar rezolva doar o mică parte din cele 11 procente deficit în 2021. Şi asta nu e tot: pentru a-i afecta doar pe cei din jumătatea superioară a veniturilor (pentru a nu-i împovăra pe cei mai vulnerabili), totalul taxelor asupra muncii ar urca de la nivelul actual, de 43%, la 60%, poate chiar 70%. Sunt puţine lucruri de care aş putea fi mai sigur decât de faptul că, la acest nivel de impozitare, se va evapora în câteva luni baza de impunere, iar veniturile statului ar ajunge chiar mai mici decât cu cota unică. De aceea, impozitarea progresivă a salariilor nu este decât o marotă a stângii, un demers cu rol strict ideologic, dar cu rezultate mai degrabă opuse celor scontate în planul veniturilor bugetare.

“Impozitarea pensiilor speciale” revine mereu drept măsură absolut necesară pentru creşterea veniturilor statului. Şi eu cred că unde s-a ajuns cu pensiile unor categorii de cetăţeni depăşeşte orice limită a rezonabilităţii. Publicul larg amestecă de obicei aici pensiile speciale cu cele de serviciu (în primul rând, cele militare). Eu cred că această formulă de oala mare nu este folositoare. Pensiile speciale sunt cele primite de un număr, limitat, dar în creştere vertiginoasă, de privilegiaţi ai regimului actual: parlamentari, judecători, aviatori, mai nou şi primari; toţi aceştia nu sunt foarte mulţi la număr (deşi nu sunt date publicate formal, de parcă ar fi cine ştie ce secret de stat, se pare că deocamdată ar fi vreo 20.000 de asemenea pensii), dar cuantumul mediu este cu mult peste 10.000 lei lunar, deşi iar nu avem de unde şti o cifră exactă; sunt însă citate cazuri în care pensia primită de la stat de un cetăţean ajunge la peste 100.000 lei lunar – ceea ce este dincolo de grotesc, este aberant. Părerea mea este că această formă de hiper-privilegiere a unor cetăţeni nu este doar profund imorală, nesustenabilă financiar pe termen lung, dar sapă şanţuri adânci în coeziunea socială, care este absolut obligatorie într-o societate democratică de succes. Eu nu văd decât o singură soluţie autentică: eliminarea completă a tuturor pensiilor speciale. Doar că realizarea efectivă trece prin zidul pe care l-a ridicat, cu o nesimţire absolut incredibilă, însăşi Curtea Constituţională. Aceasta s-a opus nu doar la eliminarea pensiilor speciale, cu argumente care jignesc bunul simţ, dar şi la impozitarea lor drastică; cred că avem de a face cu primul caz din istorie în care o instanţă judecă politica de impozite a unui guvern – o încălcare clară, inadmisibilă, a separării puterilor în stat.

De aceea, în momentul de faţă, nu văd cum ar putea fi eliminate aceste pensii, sau măcar impozitate, chiar admiţând că parlamentul ar dori cu tot dinadinsul să facă asta. Dar să admitem, de dragul argumentului, că s-ar reuşi impozitarea pensiilor speciale. Câţi bani ies de aici? Păi, la 20.000 de pensii a 30.000 lei lunar (probabil, cifra mediei este supraestimată) costul pentru buget este acum 720 milioane lei pe an, adica mai puţin de 0,7% din PIB. Dacă dispar de tot, deficitul scade cu aceeaşi valoare, din deficitul de 11% care va fi în 2021; dacă sunt impozitate special, avem un rezultat încă şi mai modest. Iar asta, admiţând că o lege în acest sens va fi votată de parlament şi va fi în vigoare tot anul 2021. Altă ipoteză eroică, pentru a nu îi spune fantezistă.

Celelalte două propuneri sunt cu mult mai difuze: “eliminarea numeroaselor privilegii fiscale oferite unor „speciali“; reducerea furtului şi risipei banilor publici”. A putea ajunge la rezultate palpabile, măsurate în creşteri de venituri şi reduceri de cheltuieli, reprezintă un demers mai mult decât dificil, iar efectele ar putea apărea într-un an, doi sau mai mulţi. Iar pensiile trebuie plătite ACUM.

De aceea, toate propunerile pe care le-am enumerat aici, ca şi altele din aceeaşi categorie, sunt mai degrabă simbolice, în alt ordin de mărime raportat la nevoia de ajustare a deficitului public. Mai mult, sunt ignorate complet alte constrângeri majore, cum ar fi posibilitatea ca pandemia să producă efecte severe asupra economiei mondiale şi în anul 2021, ceea ce va duce la o contracţie suplimentară a PIB şi deci la creşterea mai puternică a deficitului public.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1863 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by