De ce să scriem despre lucrurile care dor

de Mihai Maci     Contributors.ro
Duminică, 9 august 2020, 8:56 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

În preajma împlinirii unui secol de la semnarea tratatelor de la Trianon (care au sancţionat juridic dezmembrarea regatului maghiar la finele Primului Război Mondial), d-l Gáspár Miklós Tamás a publicat un text – tradus în mai multe limbi – în care medita asupra felului în care un istoric maghiar poate scrie astăzi despre acest eveniment decisiv pentru destinul Ungariei. Teza d-lui Tamás era aceea că dacă istoricul ungur scrie doar din perspectiva nostalgică a Ungariei Mari, dacă vede în toţi vecinii doar nişte naţionalişti care au profitat de o conjunctură istorică, dacă reactualizează scenariul mito-poetic al unui regat cavaleresc pedepsit de marile puteri, atunci el nu face decât dovada faptului că nu înţelege realitatea (nici cea de azi, nici cea de-acum 100 de ani) şi, pe cale de consecinţă, mai bine nu scrie şi nu vorbeşte despre Trianon. Povestea dezmembrarii Ungariei antrenează o întreagă istorie, vizează opt naţiuni şi – dacă e să fie spusă temeinic – presupune un examen şi o judecată de sine a elitelor maghiare. Textul a fost foarte bine primit în România; ideea fiind aceea că, uite, în sfârşit, un intelectual ungur de anvergură “dă dreptate” perspectivei româneşti asupra Trianonului, punând în discuţie “şovinismul” maghiar.

Însă, în mod straniu (sau poate nu) nici o figură publică a lumii româneşti nu s-a gândise (cu un an şi jumătate mai devreme) să iasă în public cu un “De ce să nu scriem despre Marea Unire”. Căci, în fond, şi noi avem aceleaşi probleme ca vecinii maghiari: o istoriografie care ne vorbeşte de “visul milenar al românilor” şi care nu se mai oboseşte să ia în calcul nici contextele internaţionale (de care, întotdeauna, am depins mai mult decât ne-am fi dorit), nici cele peste 10 naţii pe care le-a afectat, în mod direct, crearea României Mari. Ce gândeau sârbii despre integrarea unei (mari) părţi a Banatului în România? Dar evreii basarabeni? Şi – pentru că tot vorbim de vise – dacă tot nu ştim ce visau locuitorii meleagurilor acestora în anul 900 (pentru că nu avem aproape deloc surse cu privire la acea etapă a istoriei noastre), am putea spune măcar ce visau, atunci când reuşeau să doarmă, soldaţii români din tranşeele Marelui Război? Eu unul nu ştiu să se fi făcut vreo teză care să recupereze – din scrisori, amintiri, însemnări ale celor ce ştiau să scrie (nu foarte mulţi la începutul secolului XX) – imaginarul oniric al soldaţilor români de pe fronturile (la plural) Primului Război Mondial. Vorbind (aşa cum vorbesc istoricii noştri) de “visele lor”, nu-i privim ca oameni, cu viaţa şi problemele lor, ci ca indivizi interjanjabili, exponeţi ai “bunului român” prin intermediul cărora “poporul” îşi proiectează idealurile în timp.

Ne-am obişnuit cu o istorie– de manual (şi, mai ales, de film şi de benzi desernate) – teleologică, potrivit căreia realizările noastre istorice (1859, 1877, 1918, 1989, 2007) sunt finalităţi înscrise în destinul neamului nostru şi că întreaga noastră devenire nu e nimic altceva decât un drum (sinuos, dar încununat de succes) ce tinde către ele. Asta vrea să spună că, din totdeauna, unirea a fost “o idee motrice” a românilor. La fel independenţa, aparteneţa europeană, democraţia şi (deşi nu ne putem deocamdată lăuda cu ea) prosperitatea. Şi, încă ceva, foarte important din perspectiva oricărui conducător politic: momentul de acum, în care aceste “idealuri” sunt actualizate într-o mai mare măsură decât în trecut, e împlinirea întregii noastre istorii. Pe cale de consecinţă, cel care conduce naţia astăzi e deopotrivă suma şi depăşirea tuturor predecesorilor săi. În acest sens, imaginile butaforice ale lui Ceauşescu “încununând” galeria domnitorilor români (începând cu Burebista!), sau cele ale voievozilor ce i se alătură pe stadioane nu sunt nimic altceva decât reprezentarea figurată a unei idei pe care o purtăm în noi şi atunci când râdem de caricatura la care despotul comunist a împins scrisul istoric.

În spatele tuturor acestora e ceva care prinde foarte puternic: o naraţiune cu/în care ne identificăm (aproape) cu toţii. Naraţiunea aceasta are marele merit că ne face dreptate: în logica ei suntem aşa cum am vrea să fim – buni, generoşi, viteji, luptând pentru mari cauze, victime în timp şi eroi în eternitate. Naraţiunea aceasta nu e nimic altceva decât povestea în care prindem imaginea ideală pe care o avem despre noi înşine. Iar dacă faptele o contrazic, cu atât mai rău pentru fapte! Toată istoria noastră veche stă în 375 de pagini de text (adunate în primul volum, cel din 1964, al “Izvoarelor privind istoria României”). Să mai adăugăm că, aşa cum a arătat-o bine Zoe Petre (în “Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi”), în cvasitotatlitatea lor, aceste texte sunt la a doua, a treia, a patra mână (şi ureche) şi că putem găsi în ele mai curând tropi ai retoricii clasice decât informaţii exacte cu privire la lumea dacilor. Alfel spus, primul – şi, poate, cel mai consistent – strat al acestor “măruturii” îi vizează nu atât pe locuitorii nord-dunăreni, cât mai curând felul în care se structura percepţia grecilor şi a romanilor cu privire la străini. O să mi se spună că, pe lângă acestea, mai sunt şi mărturiile arheologice (inclusiv inscripţiile). Sigur că da, însă nici acestea nu sunt chiar atât de multe încât să ne dea o imagine adecvată a trecutului nostru îndepărtat. Şi încă un lucru, foarte important: în general, în ţara noastră, lucrurile acestea – textele clasice şi cercetările arheologice asupra istoriei noastre antice – sunt publicate în câte o singură ediţie a unei lucrări academice care – practic – e de negăsit pentru publicul larg, fiind consultată (şi criticată) doar de specialişti. Cartea cu “Izvoarele...” la care m-am referit are o singură ediţie (cea din 1964) şi – din câte ştiu eu, nimeni nu şi-a pus problema retraducerii textelor de acolo, actualizării lor (dacă e cazul), dezvoltării (sau modificării) aparatului de note, unei selecţii a fragmentelor, unor ediţii de buzunar accesibile oricui etc. Fie-mi îngăduit să cred că nu pe ea se bazează imaginarul nostru comun referitor la daci şi la geţi. Mai mult sau mai puţin, acesta e hrănit de benzile desenate din Cutezătorii, de Povestirile lui Dumitru Almaş şi de peplumurile autohtone cu Burebista, Decebal şi Gerula. Or, să fiu iertat, într-o măsură încă mai mare decât textele analizate de d-na Zoe Petre, reprezentările comuniste ale lumii dacice păcătuiesc printr-o retorică (a “libertăţii”, “independenţei”, “continuităţii” şi “centralizării”) ce numeşte mai curând teme ale lumii în care au fost desenate/scrise/produse decât lucruri având vreo legătură cu străvechii locuitori ai acestor pământuri. A ignora acest lucru revine la a nega istoria, căci – dacă trecutul şi prezentul se suprapun – nu mai avem de-a face decât cu un roman al rătăcirii originilor (sub presiunea străinilor de ţară) şi a regăsirii lor (la imboldul “celor mai buni fii ai neamului). Se prea poate ca majoritatea cetăţenilor României de la jumătatea anilor ’70 să nu fi cunoscut şi să nu acoarde nici o valoare prologului istoric al “Programului Partidului Comunist Român de înfăptuire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism”, însă – graţie unei media care alia abil divertismentul, educaţia şi propaganda – mulţi oameni (de atunci, dar şi de azi) ar fi uimiţi să descopere că ideile de acolo sunt şi ale lor şi, mai mult, ar fi convinşi că “chiar aşa e istoria”.

O să se spună: atunci când avem de-a face cu un trecut atât de îndepărtat şi de puţin documentat, e fatal ca ipotezele şi naraţiunile – în doze diferite – să umple golul surselor şi să creeze contexte de semnificaţie acolo unde ar fi mult mai pertinent ca istoricii să-şi mărturisească limitele. Pe măsură ce ne apropiem de prezent, datele se multiplică, de aşa manieră încât lucrurile capătă o altă concreteţe. Din păcate, nu e deloc aşa. Cazul d-lui Mihai Demetriade o dovedeşte cu prisosinţă. Ne amintim povestea dânsului: cercetător la CNSAS, d-l Demetriade a publicat “Caietele” instituţiei (din 2017) un vast studiu despre Serviciul de Contrainformaţii Penitenciare, în care – între altele – fiind vorba de macabrul episod cunoscut sub numele de “fenomenul Piteşti”, argumentează că violenţa acestuia datorează la fel de mult contextului penitenciar comunist şi ethosului actorilor săi – crescuţi în cultul violenţei legionare, a practicilor sectare şi a cultului suspiciunii care cere “mărturisiri complete” (obţinute indiferent cum). Ceea ce spune d-l Demetriade e, în fond, faptul că violenţa absurdă de la Piteşti nu e un episod unic în istoria noastră (pe care să nu-l putem explica altfel decât printr-un mega-complot internaţional în care sunt distribuiţi Makarenko, Beria şi Stalin), ci, dimpotrivă aparţine unei “culturi a violenţei” (specifică ţărilor sărace şi slab educate), pe care deopotrivă pasionalitatea puristă şi obscuritatea combinaţiilor politice din interbelic o radicalizaseră până la a o transforma într-o unealtă teribilă de distrugere a adversarilor.

În ce mă priveşte, cred că această violenţă (acută nu doar latentă) e mult mai veche:

La 18 martie – două zile după plecarea mea de la Balş – au fost foarte grav bătuţi învăţătorii Constantin Poenaru (cu 8 ani de serviciu, definitiv, inteligent, muncitor, fără nici o pedeapsă) şi Chiril Pretorian (cu 19 ani de serviciu, definitiv), cari n-aveau nici cea mai mică vină.

Pe bietul Constantin Poenaru l-au scos din clasă doi jandarmi (dintre care unul sergent) şi în faţa elevilor şi a sătenilor l-au luat la palme, pretinzându-i să stea drept, cu căciula în mână, milităreşte, în faţa lor. După ce i-au tras 7 – 8 palme, l-au dus la Balş, unde – sub ochii căpitanului de jandarmi – l-au bătut de 6 ori cu ciomegele pe spate, ţinându-l patru inşi de mâini şi de picioare.

În urmă şi-au bătut joc de el punându-l să joace şi jucând jandarmii peste corpul lui.”

(Raportul revizorului şcolar din Romanaţi către Ministerul Instrucţiunii, 22 mai 1907, în Ion Gheorghiu, Maria Totu - “Culegere de texte privind Istoria Modernă a României”, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1977, p. 310)

S-ar zice – mai ales din perspectiva ultimului paragraf – că e vorba de Piteşti; or, lucrurile povestite se petrec cu 43 de ani mai devreme. Ceea ce atrage atenţia e descărcarea paroxistică de violenţă – care are şi o componentă de carnaval al urii – ce se dispensează de orice judecată. Ideea e aceea de a pedepsi mai înaintea oricărei judecăţi şi, apoi, dacă e să fie (dar doar dacă), a transforma judecata într-o confirmare – prin mărturie – a necesităţii pedepsei. Oricât am încerca să punem asemenea lucruri pe seama străinilor (în speţă a comuniştilor ruşi), din păcate, ele au o (tristă) “tradiţie” pe meleagurile noastre.

Doi ani după publicarea studiului, d-l Demetriade dă un interviu la RFI d-lui William Totok în care îşi rezumă teza: titlul de “experiment” e unul hiperbolic (pentru că induce ideea că victimele de acolo şi – prin extensie – întreaga România “victimizată” e subiectul experienţe puse la cale de forţe diabolice din afară), nu totul a fost detaliat de Securitate, ci au contribuit şi “victimele” cu ceva, scenariul demascărilor trimite deoptrivă la cultul suspiciunii şi la violenţa menită a-i răspunde în mediile legionare (şi face referire la cazul unui legionar din exilul de la Rostock din timpul războiului – suspect a-l fi trădat pe Horia Sima – care a fost torturat de camarazii săi în mod analog studenţilor de la Piteşti). Mai concentrat şi focalizat doar pe cazul emblematic al spaţiului concentraţionar românesc, interviul a declanşat un val de indignare, în mod particular în mediile care “canonizaseră” rezistenţa la comunism şi martiriul celor care au trecut prin universul carceral al comunismului. E absolut limpede că unii dintre aceşti apologeţi ai “mărturusitorilor din închisori” judecă în logica dublei negaţii: pe de-o parte comuniştii i-au persecutat pe legionari, pe de alta comunismul s–a prăbuşit; aşadar “idealurile legionare” (perpetuate în subterană) au învins. Din păcate, multe din aceste “idealuri” au învins cu mult înainte de căderea comunismului: naţionalismul strident, antirusismul ostentatitiv, obsesia unicităţii şi a măreţiei României, tentaţia autarhiei economice, cultul “eroilor clasei muncitoare” (ca să nu mai vorbim de dacismul împins la patologie) din vremea lui Ceauşescu trimit mai curând la ideologia legionară (şi la cea carlistă) decât la “internaţionalismul proletar”.

Pe de altă parte, la fel cum nu toţi cei din libertate au fost “turnători” şi “colaboratori”, nici toţi cei din închisori nu au fost “martiri” şi “sfinţi”. Şi încă ceva, foarte important: faptul că cineva acceptă să sufere pentru o idee nu legitimează ideea în cauză. În definitiv, bună parte din germanii care au luptat la Stalingrad şi au făcut ulterior prizonieratul la ruşi (sau au murit, fie pe câmpul de luptă, fie în detenţie) au suferit pentru ideile care i-au dus până pe Volga. Dar asta nu înseamnă că acele idei erau bune. Suferinţa poate avea şi patosul încrâncenării (credincioşii îşi pot aminti că majoritatea ereticilor au murit, adesea pe rug, apărându-şi cauza) şi abisalitatea absurdului (când cel maltratat nu ştie nici el de ce şi pentru ce suferă). Poate în multe cazuri “mărturisirea” (consemnată postfactual) e o tentativă a omului de a da sens unei experienţe absurde raportându-se la “idealismul” tinereţii, purificat – prin decontextualizare – de tot ceea ce ar putea fi deranjant. Nimeni nu-i poate răpi unui om greu încercat tentaţia de a-şi semnifica cele mai marcante experienţe ale vieţii. Problema apare în momentul în care asemenea tentative se suprapun peste soteriologii politice şi/sau religioase. Atunci nu mai vorbim de căutarea unui sens al experienţei personale, ci de invazia sensurilor absolute: totul e clar, lumea se împarte – maniheic – între “ei” (“cei răi”) şi “noi” (“cei buni”), la mijloc nu poate fi decât o luptă eshatologică, “noi” avem întotdeauna dreptate (pentru că “suntem de partea Adevărului”) şi credinţa noastră numeşte “realitatea”, care nu poate fi altfel decât o hipostaziem “noi”. Pe cale de consecinţă, orice altă pretenţie de a cunoaşte lucrurile nu e decât “un complot al Răului”. Într-o asemenea logică persoanele se estompează şi oamenii devin agenţii unor forţe transistorice, iar biografile se lienarizează – pierzând profunzimea umanului – până la deveni hagiografii.




Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2342 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by