Friedrich Hayek, unul dintre reprezentanții de frunte ai școlii austriece de economie, laureat al premiului Nobel (1974), a publicat în 1944 cartea „Drumul către servitute” (Humanitas, 1993, 2014), în care relevă tendința permanentă a statului de a limita libertățile individuale, ceea ce duce la totalitarism și înrobire generală. Concluziile argumentate în această carte au redevenit actuale în condițiile crizei sanitare și ale consecințelor sale economico-sociale.

Silviu CernaFoto: Arhiva personala

Cartea lui Hayek demonstrează că libertățile economice și libertățile civile sunt strîns legate. Cu toate acestea, guvernele care s-au succedat la putere în țările occidentale în perioada postbelică nu s-au inspirat din ideile lui Hayek, ci din preceptele lui Keynes, aplicând, în majoritatea cazurilor, politici economice caracterizate printr-o curioasă combinație de liberalism și etatism. Explicația predilecției pentru keynesism rezidă în primul rând în faptul că acesta oferă guvernelor o justificare economică pentru acțiunea lor politică. În al doilea rând, adoptarea concepției keynesiane a fost favorizată de evoluțiile economiilor occidentale, care, în primele decenii postbelice, au cunoscut o creștere constantă și o rată a șomajului redusă, ceea ce a estompat tendința de multiplicare a funcțiilor statului și de amplificare a intervenției sale în viața socială.

În anii 1970, în ţările occidentale s-a manifestat puternic fenomenul stagfinflaţiei, ceea ce a constrâns economiștii din mediile academice și guvernele occidentale să pună sub semnul întrebării valabilitatea teoriei keynesiene și eficiența politicilor economice inspirate de aceasta. În plan teoretic, „contrarevoluția monetaristă” a înlocuit problema keynesiană a şomajului în masă şi atacul teoretic la adresa ştiinţei economice clasice, după care economia tinde în mod inerent să revină la ocuparea deplină a mâinii de lucru, cu problema inflaţiei şi cu atacul teoretic împotriva tezei keynesiene că factorul monetar nu influenţează funcţionarea economiei reale. În practică, „revoluția conservatoare”, realizată prin programele economice ale tandemului Reagan – Thatcher, a validat ideea din discursul de investitură al președintelui american că „statul nu este soluția problemelor noastre, statul este problema”.

După patru decenii, această afirmație, făcută într-un moment inaugural de către șeful de stat al celei mai mari puteri economice mondiale, pare stupefiantă. În prezent, această abordare este foarte rară, după cum la fel de rare sunt discursurile publice în favoarea sa.¹ Economiștii și guvernanții actuali din țările occidentale susțin, de regulă, că este posibilă o „a treia cale”, prin care capitalismul „sălbatic” să fie „umanizat” și făcut mai „echitabil” și „solidar”. Spre deosebire de Mises, Hayek și discipolii lor din sfera politicii, Reagan și Thatcher, care și-au propus să emancipeze cetățenii de sub controlul statului și să corecteze consecințele negative ale celor trei decenii de etatism anterioare, majoritatea politicienilor actuali sunt adepți ai vechiului keynesism, care și-a vădit, în anii 1970, nu numai incapacitatea de rezolvare a problemele economice ale țărilor occidentale, ci și contraproductivitatea și nocivitatea sa economică.

În timp ce în țările occidentale a avut loc această controversă între liberalism și etatism, în Uniunea Sovietică, în toate țările central și est-europene aflate sub influența sovietică și în alte țări cu guverne de orientare marxistă din întreaga lume, s-a realizat, fără o discuție liberă și în pofida unei anumite rezistențe deschise, ușor de înfrânt însă în prezența trupelor sovietice, o etatizare aproape completă a economiei. În țările comuniste, în particular în România, în care stalinismul a fost introdus „pentru eternitate”², atât factorii materiali ai producţiei (resurse naturale, utilaje, materii prime), cît şi produsele finite au fost, din punct de vedere juridic, proprietatea „întregului popor”, însă, în mod practic, asupra lor a decis conducerea partidului şi statului comunist, respectiv, organul central de planificare. Membrii de rând ai acestor societăţi nu au avut altă posibilitate decât să se supună prevederilor planului (în ceea ce priveşte normele de muncă, tarifele de salarizare, cantităţile de bunuri de consum pe care le pot cumpăra şi preţurile aferente etc.), respectiv ordinelor date pentru îndeplinirea lui de către o armată de şefi mai mari sau mai mici. Cu excepţia înaltei nomenclaturi, toţi ceilalţi membrii ai societăţii au fost realmente sclavi şi supraveghetori de sclaviai statului comunist, pe care nu au putut nici sa-l controleze şi nici să-l părăsească. După cum a prevăzut corect Hayek, planificarea economică incumbă restrângerea opțiunilor individuale într-un mod incompatibil cu genul de libertate personală ce a caracterizat liberalismul occidental modern. De asemenea, ea face imposibil calculul economic și generează o uriașă risipă de resurse. Departe de fi o societate a belşugului, aşa cum au promis fondatorii marxism-leninismului şi cum a susţinut propaganda oficială, comunismul a fost un sistem social-economic al penuriei generalizate.³

Măreţia lumii libere este că a dus şi cîştigat „războiul rece”împotriva acestui sistem,

ceea ce - alături de multiple cauze interne - a dus la prăbuşirea comunismului şi la înlocuirea acestuia cu o stare de libertate şi de drepturi civice pentru fiecare cetăţean. În atmosfera euforică, creată de dărâmarea zidului Berlinului, căderea regimurilor comuniste în Europa și dispariția URSS, sociologul și politologul american F. Fukuyama a publicat o carte celebră, „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, în care arată că modelul civilizației democratice și liberale constituie forma de organizare politică, economică și socială ultimă către care tinde întreaga umanitate.⁴ Marxismul părea definitiv îngropat, iar keynesismul, iremediabil discreditat.

În pofida acestor așteptări optimiste, în curând a reapărut și s-a amplificat o campanie de dezinformare și reabilitare a etatismului, despre care s-a putut crede, la un moment dat, că a fost infirmat de fapte și aruncat definitiv la coșul de gunoi al istoriei. Acest incredibil tur de forță ideologic este analizat și combătut de către J. F. Revel în cartea sa, „Marea paradă”.⁵ Apărută într-un moment în care „dușmanii societății deschise”⁶ au redevenit foarte agresivi, falsificând istoria adevărată a deceniilor postbelice din Europa și încercând să reabiliteze doctrina comunistă, în ciuda falimentului declarat al sistemului său politic și economic, acestă magistrală operă dezvăluie resorturile și implicațiile acestei acțiuni a unor forțe politice care urmăresc subminarea, din interior și exterior, a principiilor fundamentale ale civilizației europene.

Recrudesecența etatismului se constată și în România, care, de altfel, este singura țară europeană în care comunismul a căzut într-o baie de sânge și în care în epoca postcomunistă au avut loc șase mineriade, mișcări violente împotriva reformelor menite să ducă la transformarea economiei planificate în economie de piață. Din motivele analizate într-o altă lucrare, o mare problemă acuală a României este că societatea crede în continuare în discursurile unor politicieni care fac totul pentru a menține economia de stat până când o pot privatiza în folosul lor propriu sau al acoliților lor.⁷

Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, la aproape douăzeci de ani de la căderea comunismului, a apărut criza financiară din 2008. Sub pretextul evitării falimentului unor bănci de „importanță sistemică” și al salvării economiei amenințate de colaps, multe state s-au angajat în impresionante planuri de relansare, care au determinat însă creșterea deficitele bugetare și explozia datoriei publice. Criza financiară mondială s-a transformat, astfel, într-o criză a datoriilor externe. În acest cadru, întreaga clasă politică - de dreapta și de stânga, din SUA și din țările UE - a adoptat din nou politici economice de inspirație keynesiană, conferind, astfel, autorului „Teoriei generale a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor” o aparentă actualitate. Eliberați economic de sub tutela statului de către guvernele Reagan și Thatcher, respectiv de prăbușirea comunismului, cetățenii din țările amintite și-au văzut libertățile iarăși limitate de către guvernele preocupate de combaterea crizei, care nu au reușit să relanseze economia, dar care last but not least au realizat o nouă întărire a puterii statului.

* * *

După cum se știe, în orașul Wuhan din China a apărut, în noiembrie 2019, un nou coronavirus, numit Covid-19. Considerată pandemie, boala infecțioasă provocată de acest virus a fost declarată de către Organizația Mondială a Sănătății „situație de urgență de sănătate publică internațională”. Ca urmare, cu câteva excepții notabile, țările lumii au luat una după alta drastice măsuri de izolare a indivizilor și de suspendare a vieții sociale și activității economice normale.

În unele țări, criza a devenit o bună ocazie de întărire a etatismului economic și autocrației politice. Astfel, în 30 martie 2020, parlamentul maghiar, în care majoritatea este deținută de partidul lui V. Orban (Fidesz), a votat o lege care dă președintelui puteri depline și pentru o perioadă nelimitată. În Filipine, parlamentul a votat o lege care conferă președintelui puteri extraordinare, iar în Tailanda, premierul a declarat stare de asediu și a impus cenzura informațiilor „eronate” cu privire la Covid-19. În fine, în România, președintele a instituit starea de urgență printr-un decret din 16 martie 2020, care a prevăzut o serie de măsuri de limitare a libertății de mișcare, izolare, carantină, monitorizare și supraveghere a populației, precum și unele modalități de compensare a efectelor economice negative ale epidemiei.⁸

Toate guvernele prezintă aceste măsuri ca fiind provizorii, însă nu este deloc sigur că limitarea drepturilor cetățenilor și extinderea puterilor statului, în numele protejării sănătății populației, va rămâne fără consecințe în viitor. Iar aceasta, cu atât mai mult, cu cât guvernanții sunt încurajați de o mulțime de politicieni, experți și jurnaliști să meargă mai departe pe drumul către un stat omniprezent și omnipotent. În România, de exemplu, unde, după cum am menționat, etatismul nu a dispărut niciodată complet din mentalitatea publică și din discursurile politicienilor, iar în prezent se apropie alegerile locale și parlamentare, guvernul a promis recent indivizilor și întreprinderilor un grandios plan de redresare, care cuprinde numeroase granturi, garanții și programe de sprijin de către stat, investiții publice etc.⁹ La rândul lor, „suveraniștii” vechi (național-ceaușiști) și noi (antiglobaliști) din toate partidele, de la unele posturi de televiziune și de radio și de pe numeroase site-uri și-au reluat apelurile la „patriotism”, la oprirea privatizărilor, sprijinirea de către stat a „capitalului național”, limitarea efectelor „capitalismului sălbatic" ș.a.m.d. Ei își intensifică atacurile, care nu au încetat niciodată, la adresa pieței libere, pe care o consideră vinovată de criza sanitară și cer reîntoarcerea la controlul statului asupra principalelor aspecte ale vieții economice. După părerea lor, un stat puternic, care reglementează și etatizează totul, poate evita și depăși orice criză. Catastrofele provocate de regimurile etatist-comuniste („foametea roșie” din Ucraina anilor 1932-1933; dezastrul nuclear de la Cernobîl din 1986; lipsa bunurilor de primă necesitate din ultimii ani ai regimului ceaușist în România etc.) nu par să-i convingă că, așa cum a spus Reagan, „statul este problema, nu soluția”.

Din păcate, deceniile de propagandă anticapitalistă au lăsat urme adânci în mentalul colectiv românesc, ceea ce face ca societatea românească să fie dispusă să creadă în continuare asemenea discursuri revanșarde și să nu fie conștientă de faptul că statul s-a dovedit incapabil să prevadă criza sanitară și să adopte măsurile de prevenție necesare. La fel ca în alte privințe (inundații, înzăpeziri, incendii etc.), eterna justificare a autorităților române – „situația „ne-a surprins nepregătiți” – este considerată verosimilă de către o mare parte a opiniei publice, deși, în realitate, capacitatea statului de a răspunde crizelor a fost redusă drastic de diletantismul și lipsa de responsabilitate a guvernelor care s-au succedat la putere în cele trei decenii ce au trecut de la căderea comunismului.

Unii observatori consideră că actuala criză se aseamănă în multe privințe cu marea criză economică interbelică (1929-1933) și cu al Doilea Război Mondial. În ambele cazuri, consecința a fost apariția unui stat mai puternic, înzestrat cu atribuții și responsabilități sporite. Este adevărat că anumite schimbări ale stărilor de lucruri actuale sunt necesare pentru ca statele să fie mai bine pregătite pentru o nouă pandemie. Însă, trebuie spus răspicat că există pericolul ca, odată dobândite, aceste puteri sporite să nu mai poată fi reduse. Iar exemplele istorice în acest sens abundă.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro