Cazul Woodrow Wilson, Occidentul destabilizator şi revizionismul istoric

de     Contributors.ro
Joi, 16 iulie 2020, 13:23 Actualitate | Opinii


Mihail Dumache
Foto: Arhiva personala

Face valuri mediatice hotărârea conducerii Princeton University de a scoate numele lui Woodrow Wilson din titulatura școlii de afaceri publice și internaționale a Universității. Aparent această decizie a fost luată sub presiunea virulentelor proteste antirasiale și se înscrie în seria faptelor dezonorante care demolează statuile și monumentele „pătate” de rasism de pe teritoriul SUA și nu numai, puse pe seama noii ideologii promovate de Black Lives Matter.

Filosoful John Gray, dinspre stânga ideologică, evidenţiază similitudini de gândire şi acţiune între izbucnirile BLM din aceste zile şi mişcările milenariste ale Evului Mediu sau elitele comuniste staliniste şi maoiste: „Mișcările anarhice milenariste (ale Evului Mediu),... au fost împărtășite de fondatorii Americii ... Generația woke a învățat o lecție similară de la predecesorii săi, de data aceasta despre eșecurile democrației americane. Respingând valorile de modă veche ca fiind complice în opresiune și esențialmente frauduloase, ei își extind puterea nu prin persuasiune, ci prin marginalizarea socială și ruinarea economică a criticilor lor. La fel ca în procesele înscenate, orchestrate de Stalin, discipolul lui Lenin, sau în sesiunile de umilire publică ale lui Mao, activiștii woke cer confesiune publică și căință de la victimele lor. Precum elitele comuniste, insurgenții woke își propun să implementeze o unică viziune asupra lumii cu ajutorul uzului pedagogic al fricii (s.a.). Respingerea privilegiilor de sorginte liberală, a libertăților individuale, se sfârșește cu tirania gloatei drept-credincioșilor”.1 Iar instituțiile americane se execută. Pe acelaşi ton şi publicistul Alexandru Lăzescu, dinspre dreapta, într-o recentă sinteză asupra efectelor concrete ale manifestărilor BLM, atrage atenția că „asistăm la un asalt asupra ordinii publice, libertăţii de expresie, toleranţei, respectului pentru istorie şi tradiţii fundamentale”2, făcând eforturi pe care le consider forţate de a asocia aplicarea principiului corectitudinii politice în SUA cu „Revoluția culturală” din China lui Mao (1965-1976).

Desigur că ceea ce se petrece poate fi pus pe seama eșecului învățământului, al neadaptării acestuia la provocările tehnologiei informaționale, care a condus la creșterea alarmantă, generalizată și a ignoranților în ale istoriei. Ignoranți pentru că cei mai mulți nu manifestă nici nu interes, iar ceilalți pretind că percep „istoria adevărată” pe baza fie a informațiilor acumulate în timpul școlarității, fie a lecturării unei unice cărți despre trecut, care le dă sentimentul că în istorie există un adevăr unic, imuabil și etern. Acestora li se potrivește maxima atribuită fondatorului psihologiei analitice Carl Gustav Jung, devenită virală pe Internet: „Să gândeşti este dificil. De aceea majoritatea oamenilor judecă”; cei mai mulți dintre noi ajungem să punem etichete unor persoane sau fapte pe care nu le cunoaştem aproape deloc, iar pe terenul istoriei, să ne cramponăm obsesiv de o îngustă şi imuabilă interpretare a trecutului, anulând din start orice formă de revizionism rezultat dintr-o îmbogăţire a materialului documentar.

Tot în percepţia publică are trecere „virtutea larg răspândită care identifică Istoria cu tabăra victorioasă”3, explicaţia fiind legată doar de o suprareprezentare a succesului, căci „în cea mai mare parte a istoriei ... se scrie mai mult despre învingători decât despre învinşi”4. În general, Istoria nu se identifică nici cu învingătorii și nici cu cei care citesc prezentul retrospectiv. Ea se rescrie continuu și se revizuiește. Istoricii caută mereu să înţeleagă trecutul, dar, în acelaşi timp, examinează construcţiile istorice şi se asigură că interpretările sunt susţinute de dovezi şi argumente. Aceasta face ca istoria să fie vitală și să capete semnificaţii puternice. Pierre Vidal-Naquet (1930-2006) – un admirabil istoric prin rigoarea cu care analizează sursele şi mânia rece cu care polemizează cu cei ce exploatează în scopuri murdare memoria tragică a secolului XX - în Thèse sur le révisionnisme (1985), făcea o incursiune în istoria franceză a termenului: „Primii ”revizionişti” moderni au fost, în Franţa, partizanii ”revizuirii” procesului lui Alfred Dreyfus (1894), dar curând, cuvântul a fost reîntors de către adversarii săi şi această inversare trebuie să fie considerată ca simptomatică. Cuvântul a luat, prin urmare, un sens când pozitiv, când negativ, implicând mereu critica unei ortodoxii dominante”5. Deci, revizionismul istoric implică contestarea interpretărilor consacrate, tradiţionale, canonice. Cu siguranţă, trecutul poate fi revizuit prin noi descoperiri de fapte, dovezi și noi interpretări, care rezultă apoi din istoria revizuită şi permite astfel să fie ascultate și luate în considerare perspective diferite (și adesea opuse). În timp, se crează o tensiune între curentul principal istoriografic şi noile perspective ale revizionismului, ideile istorice fiind fie schimbate, fie întărite, în orice caz, clarificate. Dacă pe parcursul unei perioade de timp, ideile revizioniste depăşesc masa critică devenind noul status quo de stabilitate, se spune că a avut loc o schimbare de paradigmă.

În cazuri dramatice, revizionismul implică o inversare a judecăților morale mai vechi. Este ceea ce s-a produs după al Doilea Război Mondial, mai ales, în SUA, unde a crescut grupul de istorici care a anulat existența unei istorii definitive și universal acceptate, prezentând publicului național o istorie corectată și amplificată cu noi fapte, dovezi și interpretări din perspectivele mișcării feministe, mișcării drepturilor civile și mișcării indiene americane6, baza şi motivarea noii ideologii a corectitudinii politice, printre altele.

Când istorici profesioniști încearcă să inverseze interpretările de până atunci cu interpretări total opuse dar folosind metode frauduloase care încalcă probitatea cercetării istorice prin utilizarea unor documente false, atribuirea de concluzii false unor lucrări, surse, statistici, manifestarea unei totale neîncrederi în surse autentice sau traducerea în mod deliberat greşit a unor documente, este vorba despre negaţionism istoric. Exemplul cel mai elocvent al acestei forme nelegitime a revizionismului istoric este negarea Holocaustului, cea mai primejdioasă formă a antisemitismului.

În 1950, referindu-se tocmai la sfârșitul ignorării antisemitismului, imperialismului și totalitarismului, Hannah Arendt încheia prefaţa la celebra sa carte cu mesajul valabil până astăzi, însuşit de Occident, dar care e încă ignorat în societăţile tradiţionale: „Nu ne mai putem permite să luăm doar ceea ce a fost în trecut și să denumim pur și simplu ceea ce luăm astfel ca reprezentând moștenirea noastră, după cum nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul și să-l considerăm efectiv doar ca o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare. Curentul subteran al istoriei occidentale a răzbit, în sfârșit, la suprafață și a uzurpat demnitatea tradiției noastre. Aceasta e realitatea în care trăim. Și din această cauză toate eforturile de a evada din oroarea prezentului în nostalgia unui trecut încă intact, sau în uitarea pe care o anticipăm într-un viitor mai bun, sunt zadarnice”7.

Exprimă demolarea statuilor personalităților rasiste noua paradigmă istoriografică care rezultă din revizionismul istoric? Răspunsul afirmativ este destul de evident.

Memoria președintelui american Woodrow Wilson nu face excepție. Rămâne unul dintre cei mai apreciați președinți atât pentru americani, cât și pentru europenii ce îl consideră „creierul” hotărârilor Conferinței de pace de la Paris, cea care a pus capăt Primului Război Mondial și a instituit bazele unei noi hărți politice a statelor naționale în Europa, a primei organizații internaționale – Liga Națiunilor - menită să democratizeze lumea și să conducă, pentru prima dată în istorie, la egalitatea pe arena internațională a statelor mici cu a celor mari. Românii îi vor purta recunoștință veșnică pentru sprijinul realizării statului național român întregit. Dar, liberalismul său democratic s-a împăcat perfect cu rasismul său. Un rasism manifestat permanent pe plan intern prin susținerea segregării rasiale pe care a impus-o mai multor agenții federale. De asemenea, s-a declarat împotriva accesului studenților de culoare la Princeton și în favoarea Ku Klux Klan. A susținut suprematismul rasei albe și pe plan internațional. De exemplu, la Conferința de Pace, respinge, prin consilierul său, „fără prea multe politețuri ... introducerea unei Clauze în Pactul Ligii, care să consfințească principiul egalității de neam”8 (rasă-n.m.), propusă de delegații japonezi.

Pe 26 iunie, în urma controverselor iscate încă din 2015, președintele Universității Princeton Christopher Eisgruber a declarat că „rasismul lui Wilson a fost semnificativ și consecvent chiar și după standardele din perioada aceea”, iar consiliul de administrație a ajuns la concluzia că „opiniile și politicile rasiste ale lui Wilson îl fac nepotrivit pentru titulatura școlii de afaceri publice a Universității”9.

Este perceput revizionismul istoric o primejdie pentru stabilitatea unei națiuni sau a relațiilor internaționale? Da, pentru politicieni, chiar dacă nu îmbracă forma negaționismului istoric.

Teama de impredictibil, de contagiune, de pierdere a încrederii în istoria canonică, tradiţională se reflectă în „corul” politicienilor care fac un front comun foarte ciudat împotriva Occidentului, iar percepţia publică este contaminată de presupusa primejdie. Mai ales că termenul de revizionism este înfăţişat cu o conotaţie total negativă în dicţionarele explicative10 şi confundat cu revizionismul teritorial şi al tratatelor internaţionale. Politicienii îşi dau mâna peste barierele ideologice pentru a combate revizionismul istoric şi a argumenta, încă o dată, că destabilizarea lumii e cauzată de Occident. Iată două exemple recente: ale unui istoric român europarlamentar liberal și președintele Putin. Istoricul Vlad Nistor acuză „supralicitarea” momentelor criminale din istoria întunecată a umanităţii care „nu face decât să amplifice stări de tensiune şi să dăuneze stabilităţii globale”11, cu referire la blamarea memoriei unor personalităţi istorice prin dărâmarea statuilor în Occident. Vladimir Putin afirmă ritos că destabilizarea „principiilor unei evoluţii paşnice” a lumii așa cum au fost stabilite în 1945 de către Aliați se face prin „revizionismul istoric manifestat în Occident”12, evident de minimalizare a rolului principal, primordial al sovieticilor în obţinerea victoriei. Pe ambii îi unesc ideea conservatoare că „istoria nu poate fi rescrisă oricât ar dori unii sau alţii” (Nistor) sau mai mult decât şovină, că „(v)om închide gurile ticăloase ale străinilor care încearcă să rescrie istoria” (Putin), şi concluzia că, o dată în plus, destabilizarea lumii e cauzată de Occident, revizionismul istoric fiind unul dintre instrumentele ameninţătoare.

Este percepţia publică românească pe direcţia conştientizării necesităţii revizionismului istoric naţional? Nu, atât timp cât politicienii vor miza doar pe aspectele patriotismului populist.

Astfel, pe fondul amintit mai sus, percepţia publică românească majoritară emite zgomotos diatribe la adresa revizionismului manifestat în problemele sensibile ale istoriei naţionale. Comentariile negative însoţesc ieşirile în presă ale unor istorici profesionişti care încearcă să transmită publicului larg noile rezultate ale cercetării istorice şi interpretările acestora. Mă opresc într-o scurtă analiză de caz asupra uneia recente, ocazionate de împlinirea a 80 de ani de la retragerea armatei şi a autorităţilor statului român din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa din acel trist sfârşit de iunie 194013. Istoricul Adrian Cioflâncă, în dialog cu Petru Clej de la RFI România, evidenţiază contextul istoric al retragerii, insistând, pe baza surselor istorice, asupra rapoartelor vremii care înfăţişează „un lucru trecut cu vederea în istoriografie”: nemulţumirea ţărănimii basarabene faţă de autorităţile româneşti, manifestată prin acte de agresiune ca „huiduieli,… altercații fizice pe parcursul retragerii, diferite scene de umilire a soldaților români, ... (Î)n asta a constat în cea mai mare parte a situațiilor atacul asupra trupelor române, anume o agresiune verbală sau fizică, dar fără a se deschide focul în multe dintre situații. …(Ei) se folosesc de autoritatea prezenței sovietice, pentru a reclama și pentru a recupera bunurile care le fuseseră luate sau unii dintre ei pur și simplu pentru a jefui, pentru a se îmbogăți, profitând de haosul din 1940”. „Era foarte greu de admis pentru discursul oficial românesc că mulți dintre cei care protestaseră și își exprimaseră dezacordul față de ”ai noștri”, erau chiar ”ai noștri”, adică români basarabeni”14 – concluzionează autorul, stârnind corul comentariilor negative iritate. Din cei 27 comentatori 13 sunt astfel, 8 sunt neutri şi doar 6 susţin ideile textului15. Deci, aproape jumătate dintre cei care comentează nu acceptă decât vechea paradigmă istoriografică (evreii şi celelalte minorităţi naţionale într-o legătură strânsă cu Moscova au fost vinovate de agresiunile din timpul retragerii) şi amintirile rudelor, cunoştinţelor care au trăit atunci (amintiri, totuşi, influenţate hotărâtor de discursul oficial antisemit şi antibolşevic al acelor vremuri) acuzând istoricul ca fiind un „mercenar gen Boia ... (care) se joacă extrem de periculos cu istoria”16.


Citeste intreg articolul si cometneaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3068 vizualizari

  • -1 (3 voturi)    
    Să se revizuiască, dar nu prin violențe (Joi, 16 iulie 2020, 14:18)

    BEDE [utilizator]

    Sigur că trebuie puse cap la cap diferite surse de informații credibile și, eventual, reinterpretate anumite evenimente istorice. Dar aceasta nu este bine să se facă prin violențe.
    De pildă, este oare bine că, la grămadă, mulțimi de protestatari, majoritatea ignoranți, au dărâmat statui ale unor personalități diferite, din diferite epoci? De pildă statuia lui Columnb sau a lui Kosciusko... Nu zic că nu avea și Columb defectele lui și relele lui, dar totuși a făcut anumite lucruri care depășesc cu mult ceea ce au făcut sau vor face vreodată acei protestatari inculți.
    Ia amploare intoleranța față de opiniile diferite, ceea ce este tare trist.
  • +3 (5 voturi)    
    Nimeni nu e profet in tara lui (Joi, 16 iulie 2020, 14:21)

    karas [utilizator]

    Toti istoricii care au scris despre fapte ale inaintasilor care contrazic istoria oficiala romantata au fost atacati si acuzati de lipsa de patriotism, tradare etc.

    E greu pentru americani sa accepte ca exceptionalismul american e de fapt patat de fapte reprobabile din trecut, ca romanii au urat alti romani sau ca rusii nu sunt asa de eliberatorii cum se cred ei insisi.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by