Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Puterea hărţilor. Gânduri pe marginea ultimului conflict de graniţă indo-chinez

de Silviu Petre     Contributors.ro
Duminică, 28 iunie 2020, 10:08 Actualitate | Opinii


Silviu Petre
Foto: Arhiva personala

Ultima confruntare de la graniţa indo-chineză dintre soldaţii celor două naţiuni este precedat de o istorie de peste 50 ani situată pe un crescendo al timpului recent. În altă ordine de idei, geopolitologic vorbind, evenimentul poate fi citit din perspectiva relaţiei reciproce pe care hărţile le au cu realitatea. Ele o traduc, dar în aceeaşi timp o creează, o legitimează.

Asemenea Atentei născute de două ori, şi acest articol a pornit de la două elemente: unul de context, celălalt de pretext. Cele două vor structura şi argumentul de mai jos.

Contextul: cartografia sau cartopoeză?

Hărţile au închis în bibliografie biografia omenirii. Ele fie au constituit epilogul unei epoci (Imperiul Roman la apogeu descris pe tableta peutingeriană), fie au devenit antetul unei noi perioadei de explorări (vezi hărţile medievale, mai multe tapiserii mistice, decât instrumente ştiinţifice). În epoca modernă, hărţile s-au transformat în instrumente tot mai exacte, dar această trăsătură s-a cuplat, adesea, cu un rol propagandistic. Harta Uniunii Europene, cea a Ungariei Mari(1) sau a României interbelice fac parte din acest efort de a solidariza individul cu o comunitate. Ele redau realitatea, dar o şi creează în minte, de aceea putem vorbi despre termenul de cartopoeză (de la poienin = a crea în lb. greacă)

În această cheie, autorul a observat, jucându-se cu copilul unor prieteni două mingi cu harta globului pământesc. Ambele reprezentau Kashmirul ca stat independent, de sine stătător. O altă jucărie cumpărată de un cunoscut copiilor săi avea aceeaşi trăsătură – Kashmirul apărând cu vopsea albă pe harta Asiei de Sud:

Sursa: arhiva personală a autorului

Am început să mă întreb dacă problema este mai amplă şi, dacă nu cumva, au sesizat-o şi alţii. Nu am găsit decât un singur articol care să vorbească, în termeni protestatari de publicarea unei hărţi a Kashmirului de către China. În schimb am găsit comentarii despre lipsa de acurateţe cartografică a regiunii pe site-ul Amazon:

Sursa: https://www.amazon.com/Oregon-Scientific-Discovery-Educational-Geography/dp/B00PB4SR5A

Greu de crezut că ar fi vorba despre o simplă scăpare întrucât, dacă astfel de hărţi ar fi fost desenate dintr-o frondă faţă de status-quo-ul internaţional, ar fi arătat la fel de bine şi Catalonia, Ţara Bascilor, Somaliland, Tibetul sau oricare alt teritoriu contestat şi cu pretenţii separaţioniste.

Pare mai degrabă un demers conştient, organizat. Exemple ale încăpăţânării cu care Beijingul îşi apară contururile teritoriale datează din anii trecuţi, când mărci precum Zara, Delta Airlines şi Qantas au fost obligate să îşi ceară scuze şi să-şi actualizeze site-urile după ce listaseră Taiwanul şi Hong Kong-ul drept ţări independente. În mai 2018, producătorul de haine Gap a trebuit să-şi ceară scuze din cauză că imprimase tricouri cu harta Chinei fără de Tibet, Taiwan şi insulele din Marea Chinei de Sud. În martie 2019 China a distrus aproape 30.000 de hărţi greşite care nu conţineau Taiwanul şi Arunachal Pradesh (teritoriu numit de Beijing drept ’Tibetul de sud’) şi care urmau să fie vândute în exterior. Acţiunea a fost apărată de profesorul Liu Wenzong de la China Foreign Affairs University pe motiv că: „atât Taiwanul cât şi Tibetul de Sud sunt părţi ale teritoriului Chinei care este sacru, inviolabil şi fundamentat pe legislaţia internaţională.”

Este de presupus că prin acest instrument (aparent) benign, China îşi avansează ambiţiile. Fiind cel mai mare producător de jucării la nivel internaţională (dominând 70% din piaţă), impactul este cu atât mai semnificativ. Chiar dacă cei mai mulţi nu observă inadvertenţele (poate nu conştient, ci doar subliminal), generaţiile viitoare se vor forma cu astfel de reprezentări semiotice şi vor privi cartografia viitorului dintr-o perspectivă moralistă nu neapărat corectă.

Lupta hărţilor nu priveşte doar cei doi giganţi asiatici, ci iradiază inclusiv spre alţi actori din regiune, cum ar fi Nepalul. Divergenţele cartografice dintre Kathmandu şi New Delhi au izbucnit pe 8 mai a.c. când ministrul apărării indiene a inaugurat un nou drum prin pasul himalayan Lipulekh, punct disputat de ambele naţiuni. Drept răspuns, în iunie 2020 parlamentul nepalez a publicat o hartă a ţării cu localităţile Kalapani, Lipulekh şi Limpiyadhura, aflate actualmente sub suveranitatea indiană:

Sursa: India calls Nepal’s new political map cartographic assertion, Kathmandu Post, May 20, 2020

Premierul nepalez, Khadga Prasad Sharma Oli, care a şi asumat gestul, a criticat executivul indian că nu este fidel motto-ului naţional “Satyamev Jayate” (adevărul prevalează), ci lui “Singhamev Jayate” (adică leul prevalează), aluzie multiplă: atât la simbolul forţelor armate indiene, cât şi la leul regelui Ashoka,(2) un monarh virtuos, dar nu în ultimul rând la ideea mai amplă a lui might makes right – puterea este cea care creează dreptul.

„Răspunsul lui Oli nu a precedat, ci a urmat indignării publicului”, a spus Akhilesh Upadhyay, fost editor-şef al ziarului The Kathmandu Post şi cercetător la Institute for Integrated Development Studies (IIDS). Mai mult decât atât, Nepalul şi-a arătat nemulţumirea şi în 2015 când India şi China au deschis punctul de graniţă Lilipulekh pentru comerţ. În timp ce New Delhi afirmă că drumul himalayan care trece prin Lilipulekh este complet pe teritoriul său, Kathmandu contrazice spunând că 17 km din acesta se află pe pământ nepalez. Ziarul Kantipur, cel mai cunoscut din Nepal aduce ca argumente cinci hărţi din secolele XIX-XX care demonstrează suveranitatea nepaleză asupra geografiei disputate. (3)

Astfel de episoade nu sunt deloc noi, ci moştenire a tratatului de la Sugauli semnat între regatul nepalez şi Imperiul Britanic în 1815. Odată ce şi-a câştigat independenţa, noul stat India a continuat să-şi privească vecinul din nord cu atitudinea asimetrică a fratelui mai mare. Nehru însuşi declara la începutul anilor ’50 că Nepalul este o prelungire a civilizaţiei indiene. De cealaltă parte, micul regat devenit republică în 2006 se teme de gigantul indian. Autorul îşi aminteşte cum în 2012 se afla în Leuven, Belgia şi vorbea cu proprietarul unui restaurant nepalez. Acesta îi povestea despre diferenţa de putere dintre cele două ţări şi despre cum India poseda o armată la graniţă cu care destabilizează Nepalul. Acelaşi interlocutor îşi aduna nemulţumirea sub afirmaţia că: „un indian nu trebuie să ştie limba mea, dar eu trebuie s-o ştiu pe-a lui.”

În plus, publicarea hărţii menţionate se poate citi ca expresie a mândriei rănite a unei ţări care, deşi liliputane, rămâne locul de naştere al budismului, una din marile religii.(4)

Controversa nu rămâne doar la nivel bilateral, ci capătă conotaţii triunghiulare, dacă ne gândim la diplomaţia echilibristică pe care mica naţiune nepaleză o face între cele două mari puteri ale Orientului extrem. Cum elita din Kathmandu a fi înclinat în ultimii spre Beijing datorită investiţiilor primite de la chinezi, putem intui şi altfel miza incidentului.

Pretext: Regiunea Aksai Chin ca măr al discordiei

Regiunea care separă nordul Indiei de sudul Chinei poartă numele de Aksai Chin şi este disputată de ambele naţiuni. Pentru indieni ea este parte a zonei Ladakh, şi, prin urmare, a Kashmirului de est. Pentru chinezi reprezintă Tibetul de sud. În bună măsură deşertică şi nelocuită, respectiva fâşie de pământ a devenit punctul focal al războiului din 1962 terminat cu victoria Beijingului. Stăpânirea Aksai Chin nu a fost singura cauză conflictuală: diferenţele ideologice dintre cele două părţi, caracterul belicos al regimului maoist, dorinţa de a pedepsi tânăra republică indiană pentru că i-a oferit adăpost lui Dalai Lama compun suma justificărilor.(5)Confruntarea de la începutul anilor ’60 dă dreptate aserţiunii că natura (natura umană, cel puţin) se teme de vid, aşa că trebuie să ia cumva în stăpânire orice teritoriu.

Devenit un perpetuu mobile al resentimentelor, momentul 1962 a generat şi alte confruntări la graniţă: în 1967, 1987 pentru ca spre zilele noastre ele să devină tot mai frecvente.(6) Spre exemplu, în aprilie 2013 o patrulă chineză a campat în Daulat Beg Oldi, trecând de Linia Efectivă de Control care delimitează ambele naţiuni!

În 2020, prima confruntare a avut loc pe 5 mai, lângă lacul Pangong Tso de graniţa celor două naţiuni. Ulterior soldaţii chinezi şi indieni s-au întâlnit în mai multe bruftuluieli, dintre care cea mai gravă a avut loc pe 15 iunie, terminată cu 20 de indieni ucişi şi un număr necunoscut de chinezi.

Cauzele inflamării pot fi explicate printr-o cascadă de motive, mergând dinspre geopolitică spre culpa individuală:

1. Venirea la puterea a lui Xi Jinping în China şi a guvernului Narendra Modi în India a injectat un plus de naţionalism violent în discursul bilateral. La fel ca şi în alte exemple din istorie (Sparta şi Atena, Roma şi Cartagina, SUA şi URSS), părţile s-au radicalizat eliminând progresiv concesiile din relaţie;
2. Ambele state au construit infrastructură în zona Aksai Chin, de o parte şi de alte a graniţei, făcându-l pe celălalt să se teamă şi să ia în calcul un atac preventiv. Mai mult decât atât, ca expresie a ambiţiei de a domina regiunea şi de a-şi marca sfera de influenţă, China a tot construit insule artificiale, drumuri, a curtat aliaţi etc. Spiritul ingineresc chinez nu s-a rezumat la Marea Chinei de Sud, ci a venit şi în Oceanul Indian, unde, începând cu 2016 a extins insula Feydhoo Finolhu din arhipelagul Maldive, la doar 425 km de litoralul indian. Pozele din satelit arată transformarea peticului de pământ în doar câţiva ani, devenit acum o staţiune turistică:

Insula Feydhoo Finolhu înainte şi după preluarea de către o companie chineză


Sursa: Saikiran Kannan, How China has expanded its influence in the Arabian Sea,
India Today, May 15, 2020

Nu este exclus ca India să se fi simţit încercuită iar acest sentiment al insecurităţii să se fi acutizat pe data fatidică de 15 iunie;

3. În contextul pandemiei de covid, China a fost pusă la zid de opinia publică internaţională. Propria populaţie este, de asemenea, nemulţumită. Un mic război victorios la graniţă ar juca atunci rolul de a creşte mândria naţională şi de a muta atenţia dinspre intern spre extern. Nota bene: pe principiul bate şaua să priceapă iapa, e posibil ca acţiunea chinezilor să nu fie îndreptată doar împotriva Indiei, ci şi a Statelor Unite, demonstrând Washingtonului încăpăţânarea Beijingului de a nu se lăsa intimidat de nimeni pe plan internaţional;

4. Odată ce resentimentul devine parte a conştiinţei de grup, simplii cetăţeni joacă rolul vectori ai spiritului revanşard în mod autonom, fără ca guvernul să le dea vreun ordin expres. Ne putem gândi că soldaţii care s-au bătut au făcut-o din proprie iniţiativă, dar având în fundal sentimentul onoarei naţionale.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3572 vizualizari


ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by