În ultima sută de ani am avut trei momente de ruptură geopolitică majoră, provocate de fiecare dintre cele două războaie mondiale și de sfîrșitul Războiului Rece; ne așteaptă foarte probabil un al patrulea.
Nici o altă țară din Europa nu a beneficiat mai mult ca Germania în urma extinderii UE către Est și introducerea monedei euro. Alimentate de performanta sa mașinărie industrială exporturile germane au explodat într-un mediu liber de orice constrîngeri, cu taxe vamale, certificări, reglementări și standarde comune și cu o monedă comună în 19 din cele 27 de state membre ale Uniunii. În prezent două treimi din ansamblul exporturile germane sunt intra-comunitare. Doar Europa de Est atrage 15 procente dintre acestea, mai mult decît China (13 procente). Însă dincolo de meritele indiscutabile ale economiei sale Germania a beneficiat în ultimele trei decenii, probabil cele mai bune din întreaga sa istorie, de un context geopolitic extrem de favorabil. În 1990 sprijinul ferm al Statelor Unite coroborat cu cel al unei Uniuni Sovietice slăbită, afectată de o severă criză financiară, deci sensibilă la cadourile financiare ale cancelarului de atunci, Helmuth Kohl, au făcut posibilă reunificarea germană în ciuda reticențelor Marii Britanii și chiar ale Franței. În ciuda acestui lucru, la aniversarea a 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului Heiko Maas, ministrul de externe german, deși l-a menționat și i-a mulțumit lui Mihail Gorbaciov nu a găsit de găsit de cuviință să amintească măcar o dată America. De a cărei umbrelă de securitate beneficiază, nemijlocit în Europa, de peste 70 de ani. Tot Statele Unite sunt cele care securizează și rutelor internaționale de comerț și de aprovizionare cu energie, ambele vitale pentru economia Germaniei și pentru exporturile sale. La adăpostul acestei umbrele Berlinul și-a permis să aloce sume modeste pentru apărare redirijînd banii către economie și programe sociale.
Este doar unul dintre detaliile care ilustrează deteriorare serioasă a relațiilor dintre Washington și Berlin. La nivel declarativ tensiunile s-au accentuat semnificativ de la venirea lui Donald Trump la Casa Albă dar chiar analiștii și politicienii germani țin să sublinieze că este vorba de un proces de mai lungă durată. Într-un articol programatic publicat în septembrie 2018 în cotidianul economic Handelsblatt, cu titlul sugestiv “Planuri pentru o nouă ordine mondială”, ministrul de externe german, Heiko Maas, scria că “relația Europei cu SUA s-a schimbat chiar înainte de apariția lui Donald Trump și a tweet-urile sale provocatoare. Germania vede acum în actuala antipatie transatlantică o oportunitate istorică de a redefini rolul UE”.
Este interesantă maniera în care Heiko Mass privește această repoziționare strategică în raport cu Statele Unite, ca una a întregii Europe, deși din acest punct de vedere există diferențe majore de abordare între țările de pe continent. Mai ales printre statele din Est care sunt extrem de sceptice în privința garanțiilor de securitate pe care le poate oferi UE în raport cu Rusia. În plus, pentru o serie de țări din UE, prezența americană este văzută ca o contrapondere la o Germanie dominantă. Din cînd în cînd, mai ales în momente de criză, ca în această perioadă, resentimentele față de Germania, uneori și față de Franța, ies puternic la suprafață. Conform sondajelor de opinie, pentru italieni Germania, urmată de Franța, sunt țările cele mai “neprietene”. La polul opus fiind China și Rusia! Și, nu e vorba de o situație de moment. În urmă cu 5 ani Der Spiegelrelata despre o carte scrisă de doi jurnaliști italieni, Vittorio Feltri, de la Corrriere della Sera, și Gennaro Sangiuliano, de la RAI, cu titlul “Al Patrulea Reich: Cum a subjugat Germania Europa”. În opinia acestora Euro este instrumentul prin care Germania și-a extins controlul asupra întregii Europe. Iar aceste resentimente nu sunt nici pe departe singulare. Le regăsim și prin alte părți, de pildă în Polonia, chiar dacă mai ales Angela Merkel încearcă să minimalizeze tensiunile temperînd adesea puseele federaliste, de pildă cele ale Franței. De aceea, ideea că doar Berlinul, sau Parisul, pot vorbi în numele întregii Europe este cel puțin discutabilă și poate fi chiar contra-productivă, generatoare de tensiuni.
Este realistă ambiția Germaniei de a deveni o campioană a multilateralismului, la cîrma unei Europe suverane?
Pe de altă parte însă, mai ales după plecarea Marii Britanii, influența Germaniei a crescut și mai mult pentru că britanicii erau liderii unei grupări de state care se dorea o contrapondere la axa franco-germană. În acest context există tot mai multe voci la Berlin care ar dori ca Germania, în cuplu cu Franța, să-și utilizeze poziția dominantă, în plan economic și politic, asupra celorlalte state din UE, pentru a impune o politică externă și de securitate europeană comună. Opiniile exprimate de Heiko Maas, sunt expresia unui curent mai larg care militează pentru un rol mult mai activ al țării pe plan internațional. It’s Time for Germany to Learn to Lead, (“E timpul ca Germania să conducă”), scria Christianne Hoffmann, în Der Spiegel, în 2018. Deși e conștientă că asta va însemna ieșirea din situația confortabilă din prezent. “Abstinența globală a Germaniei i-a permis luxul de a-și baza politica externă în mare parte pe valori, în timp ce alții au fost responsabili de “partea murdară”, cea de realpolitik“. Ea dă exemplul politicilor Angelei Merkel pro-refugiații, “care au pus principiile umanitare asupra coeziunii Uniunii Europene“ și avertizează că atunci cînd “principiile se ciocnesc cu pragmatismul, cînd valorile intră în conflict cu interesele, Berlinul va fi forțat să ia decizii dificile“. E drept, Christianne Hoffmann tinde să idealizeze accentul pus pe valori în comportamentul Berlinului. Deși este oricînd gata să țină prelegeri privind importanța multilateralismului și primatul valorilor Germania nu a ezitat să-și urmărească ferm interesele chiar dacă făcînd asta se abătea de la normele pe care le promova declarativ. Un exemplu tipic este proiectul gazoductului Nord Stream 2 la care Berlinul a refuzat să renunțe în ciuda presiunilor americane și nemulțumirilor Poloniei, țărilor baltice și Ucrainei, ale căror interese de securitate sunt grav afectate.
“Problema Germaniei este că este prea mare pentru Europa dar prea mică pentru lume”, spunea Henry Kissinger. Heiko Maas și cei care îi împărtășesc opiniile știu asta dar vor să iasă din acest impas coagulînd o Europă strîns unită sub comanda Berlinului și Parisului. O Europă care să intre în competiție nu doar cu China și Rusia ci și cu Statele Unite, o idee avansată în repetate rînduri și de Emmanuel Macron. În afara de asta discursul standard de la Berlin este obsesiv dominat de apelul la multilateralism. Este un discurs tentant și aplaudat de către mulți, ideea de solidaritate internațională împotriva pandemiilor și a relelor de orice fel sună bine pe hîrtie. Însă are puține tangențe cu realitatea. De pildă China a exploatat abil acest cadru generos pentru a prelua controlul asupra OMS (Organizația Mondială a Sănătății) și a altor trei organizații din structura ONU după cum a exploatat și facilitățile oferite de apartenența la WTO (Organizația Mondială a Comerțului) pentru a intra cu bariere minimale pe toate piețele importante occidentale în timp ce a ridicat obstacole și a introdus constrîngeri instituționale celor care au dorit să intre pe piața sa internă. Altfel spus, a vorbi despre multilateralism de dragul multilateralismului, fără a-ți fixa niște obiective strategice și fără a vedea lumea nu cum ai vrea tu să fie, prin lentila propriilor valori și concepții, ci așa cum este ea în realitate, definită prin competiția globală pentru putere, influență și resurse, impregnată de resentimente și frustrări istorice care alimentează dorința de revanșă, este o probă evidentă de naivitate și de distorsiune ideologică utopică. Privind în istorie realizăm că de fapt, dincolo de vorbe și de bunele intenții nimic nu s-a schimbat esențial din acest punct. Iar ignorarea acestor realități s-a dovedit în trecut a fi fatală pentru soarta unei civilizații așa că nu există nici un motiv să credem că acum va fi altfel.
Un alt apel explicit la separarea transatlantică a lansat recent și Josep Borrell, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă al UE, un vocal anti-american, poate nu întîmplător, la Conferința anuală a ambasadorilor germani. După ce a ținut să spună că “dacă secolul 21 se va dovedi a fi un secol asiatic, așa cum secolul 20 a fost unul american, pandemia poate fi foarte considerată ca un punct de cotitură al acestui proces”, Borrella îndemnat UE “să-și urmărească propriile interese și valori și să evite să fie instrumentalizată de unul sau de către altul“. Or, e greu de crezut că o poziție neutră a Europei în economia bătăliei geopolitice dintre Statele Unite și China, văzută drept una existențială la Washington, nu va duce la decesul definitiv al alianței transatlantice, inclusiv al NATO. Ar fi ca și cînd în plin Război Rece Europa de Vest ar fi decis să se declare neutră în confruntarea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Mai mult, acest lucru ar face foarte greu de evitat o viitoare “lume chinezească”, la ale cărei rigori, valori și constrîngeri va fi și Europa nevoită să se alinieze pînă la umă.
Va supraviețui alianța transatlantică dacă UE decide să rămînă neutră în noul Război Rece dintre America și China
În acest context de “antipatie transatlantică” și pe fondul refuzului Berlinului de a se conforma mai devreme de anul 2030 obligației asumate în cadrul NATO de alocare a 2 procente din PIB pentru apărare, a venit recenta decizie a administrației Trump de retrage aproape o treime din militarii americani staționați în Germania în cursul lunii septembrie. O decizie cu un substanțial impact simbolic, care ilustrează o dată în plus amploarea fracturii din frontul occidental, cu toate riscurile pe care le induce mai ales în ceea ce privește securitatea Europei de Est. Pentru că în ciuda marilor planuri privind o viitoare armată europeană UE are nevoie de cel puțin 30-40 de ani pentru a ajunge să fie în stare să-și asigure singură securitatea, crede profesorul Carlo Masala, de la Universitatea Bundeswehr din Munchen. Iar această estimare nu ia în calcul impactul pacifismului adînc implantat pe vechiul continent, încă din anii ’80, cînd era la modă în Germania de Vest sloganul “Better Red than Dead”(“Mai bine roșu decît mort”). Iar ca lucrurile să devină și mai complicate în Germania este în ascendență un curent care dorește “renunțarea unilaterală a țării la armele nucleare”, instalate pe teritoriul său, încă un potențial cui în sicriul actualei arhitecturi de securitate de pe continent care, deocamdată, ne asigură și nouă protecția. Sigur, aceste arme nucleare ar putea fi mutate în Polonia, care s-a declarat adesea deschisă la o astfel de variantă, dar o decizie a Germaniei în acest sens nu ar face decît să încurajeze o linie și mai agresivă la Moscova.
Dar dincolo de asta, Carlo Masala a făcut, cu prilejul unei videoconferințe recente, o analiză asupra felului în care se raportează Germania la Rusia, la Europa de Est, la China și relațiile transatlantice. Subiectul este de maxim interes în ceea ce ne privește pentru că în această perioadă de ample reconfigurări geopolitice Germania va juca un rol esențial. El își bazează în parte analiza pe trei concluzii trase în urma unui discurs al cancelarului Angela Merkel, găzduit de fundația Konrad-Adenauer pe 27 mai 2020. De menționat că Germania va prelua președinția rotativă a UE, începînd cu 1 iulie, și va deveni și membru (nepermanent) în Consiliul de Securitate al ONU.
Prima este aceea că Berlinul nu dorește ca UE să adopte o linie dură în relația cu China. Doamna Merkel a subliniat că UE are un “interes strategic” în această relație care va fi o prioritate pentru guvernul său. Această poziție transmite un semnal negativ clar dar dezămăgitor în Hong Kong de unde doi proeminenți activiști pro-democrație, Joshua Wong și Glacier Kwong, lansaseră un apel personal către dna Merkel cerîndu-i “să nu sacrifice valorile fundamentale ale Germaniei în favoarea intereselor economice și pentru a da satisfacție Chinei“. “Dependența față de China va afecta grav Germania, mai devreme sau mai tîrziu, au avertizat ei.Motivul este incapacitatea liderului german de a face față presiunii puternicului lobby industrial german în condițiile în care exporturile Germaniei în China au ajuns la valoarea de $107 miliarde, jumătate din totalul exporturilor UE în China. Este și o ilustrare a distanței dintre vorbe și fapte în cazul discursului Berlinului care, deși îl critică sever pe Donald Trump pentru “America First” și unilateralismul său, aplică în practică același principiu: “Germany, First”.
0
2
