Într-o lume în care totul e prezentat ca fiind relativ, în care efemerul a fost transformat într-o valoare, nu ar trebui să ne mire faptul că atacurile împotriva sistemului de învățământ sunt din ce în ce mai numeroase. Oportună este diferențierea între o critică constructivă la adresa tarelor „sistemului”, întotdeauna oportună, și o raportare nihilistă la acesta, o obsesie a deconstrucției cu orice preț. Grosso modo, putem distinge între viziunea conform căreia „unele aspecte trebuie modificate, altele păstrate” și aceea care consideră că „tot sistemul trebuie refăcut de la 0”. Sau între rațional și irațional.
Discuțiile referitoare la natura examenelor naționale sunt simptomatice pentru epoca în care trăim, pentru noul „regim al istoricității”, axat pe „prezentism”[1]. Acestui context îi trebuie integrate și deciziile care au făcut ca evoluția elevilor pe parcursul anilor școlari să nu mai conteze ca pondere în media admiterii la liceu, relevant fiind doar momentul Evaluării Naționale. Atunci când „prezentul, în fiecare moment al manifestării sale caută să se prezinte pe sine atât ca istorie, cât și ca viitor”[2], de ce le-am transmite elevilor faptul că fără drum parcurs nu există destinație? Că fără cercetare nu poate exista rezultat al cercetării? Că examenul final ar trebui să reflecte parcursul unui întreg ciclu educațional?
Într-o epocă în care relativismul, în diversele sale manifestări, reprezintă lentilele prin intermediul cărora unii consideră că au descifrat sensul lumii[3], nu este nicio surpriză faptul că importanța, utilitatea anumitor examene este, la rândul lor, relativizată.
În aceste condiții, de la legitimitatea solicitării reformării programelor școlare și a structurii examenului de Bacalaureat s-a ajuns la solicitarea anulării acestuia. Mulți profesori și experți educaționali au intrat în acest joc și au început să argumenteze pro sau contra susținerii examenului de Bacalaureat, iar dezbaterea referitoare la această problematică a devenit națională.
O ultimă propunere legislativă prevede că „absolvenții studiilor liceale care au promovat examenul național de bacalaureat și doresc să-şi mărească nota obținută la cel puțin una dintre probe se pot prezenta, la cerere, la a doua examinare în cadrul unei sesiuni de bacalaureat viitoare”, iar „rezultatul reexaminării [...] nu poate conduce la scăderea notei obținute anterior. În urma reexaminării pentru mărirea notei, rezultatul se modifică doar dacă nota obţinută este mai mare decât cea anterioară”[4].
În spatele acestei abordări se ascunde, de fapt, relativismul specific epocii în care trăim, despre care am amintit anterior. Printre rânduri, putem identifica dileme precum „Ce mi-e 6, ce mi-e 10? De ce o notă de 10 ar trebui să ofere prestigiu, iar una de 6 nu?”. Însă, contextul actual nu permite (încă!) un astfel de discurs. Cu toate acestea, ținând cont de faptul că modelele culturale au ajuns în spațiul românesc cu întârziere, că egalitatea noastră cu spațiile culturale la care ne raportăm este diacronică[5], peste ani va fi posibil să relativizăm și matematica, iar 6 să nu mai fie egal cu 10, ci mai mare.
Până atunci, însă, de ce să considerăm anumite examene mai importante decât altele? Nu este corect educațional față de testele inițiale ca examenul de Bacalaureat să conteze atât de mult. Atât timp cât, de exemplu, unele teste nu sunt trecute în catalog, când, pe parcursul anului școlar există posibilitatea măririi mediilor, de ce să nu existe și șansa măririi notelor de la Bacalaureat. Pe lângă aceasta, prea e desuetă și specifică altei lumi, expresia, „examen al maturității”! Ce își dorește să indice? Că cei ce au susținut examenul la 40 de ani s-au maturizat cu 21-22 de ani întârziere? Nu e oportun. De fapt, și maturitate sună vetust. Cu ce ne ajută aceasta? Nu ar face altceva decât să ne blocheze în clișee, în rigiditate, să ne taie aripile spre nou, să renege pilonii lumii în care trăim: productivitate, flexibilitate, mobilitate[6].
Unul dintre argumentele principale ale susținătorilor proiectului legislativ amintit, este acela al „accesului (elevilor) în învățământul superior”. De fapt, elevii care au promovat examenul de Bacalaureat au posibilitatea de a se înscrie în învățământul superior, indiferent de media pe care au obținut-o. Într-adevăr, admiterea în sistemul de învățământ superior încă presupune ierarhizarea, iar în cazul facultăților care țin cont rezultatele la examenul de Bacalaureat, o medie la limita promovării nu îi va asigura candidatului un loc la buget, ci unul la taxă.
