Atâţia dintre compatrioţii noştri au devenit agenţii patogeni ce facilitează răspândirea panicii de ameninţă coeziunea ţesutului social însuşi. Prin demagogie ori iresponsabilitate, aceste voci sunt responsabile pentru naşterea celei mai redutabile pandemii psihologice cu care naţiunea noastră se confruntă în ultimele decenii.
Cuvintele şi conceptele sunt golite de conţinut, în vreme ce analiza calmă este înlocuită de isterie şi de exaltare. Ştirile false sunt parte din mainstream. Datorăm televiziunilor şi mediului digital propagarea unei stări de anxietate ale cărei efecte, pe termen mediu, pot fi devastatoare: echilibrul este pe cale de a deveni, în România, imposibil de atins şi de menţinut.
“Starea de urgenţă” apare, în acest context al derapajului colectiv, în ipostaze diametral opuse. Pentru unii dintre noi, ea este imaginea însăşi a lichidării libertăţilor civice şi debutul unei guvernări militare, ce va dispune de bunuri şi de persoane în mod arbitrar şi iresponsabil. Pentru alţii, ea reprezintă panaceul graţie căruia toate problemele noastre se vor fi rezolvat, de vreme ce statul îşi va fi extins prerogativele, în mod semnificativ şi salutar.
Între aceste două extreme de lectură publică şi de percepţie, este nevoie să stabilim o cale de mijloc. În absenţa capacităţii elitei noastre politice de a comunica, direct şi evitând demagogia, sensurile unui concept pe care îl regăsim în constituţie şi lege, cetăţenii înşişi sunt obligaţi să regăsească acel parcurs al calmului şi al normalităţii, unicul ce ne va permite să traversăm această criză.
Stările excepţionale sunt , constituţional şi legal, gândite nu spre a lichida regimul democratic, ci pentru a oferi statului, în condiţii de transparenţă şi de predictibilitate, instrumentele de control şi de răspuns. Gradele de complexitate şi de intensitate ale stărilor excepţionale diferă, iar între starea de asediu şi cea de urgenţă distincţiile sunt esenţiale: doar în cazul primei putem asista la militarizarea activităţii administrative şi la cele mai importante limitări ale exercitării drepturilor constituţionale. Dar starea de asediu este, evident, o opţiune care nu se va lua în considerare în acest moment.
Starea de urgenţă este formula pe care statul o are la dispoziţie, spre a organiza reacţia instituţională destinată să asigure coordonarea eforturilor administrative. Starea de urgenţă nu înseamnă nici desfiinţarea constituţiei, după cum nu are drept consecinţă eliminarea garanţiilor elementare ale domniei legii. Starea de urgenţă, la care au recurs şi alte state europene, poate permite statului să intervină spre a grăbi identificarea de soluţii prin care să se evite penuria şi dezordinea. Rechiziţionarea, atât de evocată acum, este o măsură care se adoptă doar în condiţiile în care alte abordări nu pot fi găsite. Starea de urgenţă, prin natura ei temporară, nu poate conduce şi nu trebuie să conducă la abolirea pieţei libere şi a competiţiei.
Este ,aşadar, vital pentru pacea socială a acestei naţiuni ca orice dezbatere despre instituirea stării de urgenţă să evite inflamarea iresponsabilă ce poate mina fragilul nostru edificiu. Preşedintele Republicii, în calitate de şef al statului, are datoria de a iniţia şi conduce această conversaţie naţională, explicând cetăţenilor acestei ţări mecanismele pe care o asemenea stare le presupune. Preşedintele este, mai mult ca oricând, obligat să acţioneze spre a evita degradarea climatului public.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro
