Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Trei decenii de libertate: emigrația masivă a etnicilor germani, o dramă a României

de Cristian Felea     Contributors.ro
Marţi, 3 decembrie 2019, 14:34 Actualitate | Opinii


Cristian Felea
Foto: Arhiva personala
Transilvanie, mândră țară,

cu puteri și bogății,

de Carpați împrejmuită,

cu verdeață răsădită,

plai cu aur și cu vii.

Dealurile Transilvaniei se așază de-o parte și de alta a drumului dintre Brașov, Kronstadt în limba germană, și Făgăraș, adică Fogarasch în limba germană, dar destinația noastră este Biserica fortificată din Cincșor, adică Kleinschenk, în limba germană. Sau, mai precis, Kli-Schink în dialectul săsesc. Dealuri mănoase, cu porumbi încă neculeși pe alocuri și vii, sate cu case mândre și biserici cu turle înalte, vite frumoase la păscut și turme de oi care se bucură de soarele unei toamne încă foarte blândă și darnică cu noi.

Cincșorul ne primește cu un soare care râde larg peste câmpuri, munții din zare și acoperișurile caselor și căutăm piața satului, nu foarte greu de găsit, pentru că acolo este biserica evanghelică fortificată în jurul căreia s-a așezat vatra localității.

O căutăm pe Carmen Schuster, cea care a dat o nouă viață moștenirii sașilor din Cincșor, constituind Fundația Contrafort și luptând să finanțeze refacerea ansamblului în special din donații, apoi din fonduri europene, dar și ale statului român; pentru că, altminteri, comunitatea etnicilor germani de aici nu mai numără decât vreo opt suflete și ar fi fost imposibil să susțină acest efort.

Ne cazăm în Casele de Oaspeți ale Cincșorului, într-o odaie generoasă, cu tavanul înalt și dușumele de lemn alb, acoperite cu preșuri țărănești, așa cum țeseau odată și bunicile noastre, cu mobilier din lemn masiv, probabil de secol XIX, pictate discret. Seara ne-o petrecem în biblioteca bisericii și ne întrebăm, la fel ca mulți dintre turiștii care vin în aceste locuri, cum este posibil miracolul prin care aceste spații au primit o nouă viață și ce se va întâmpla când familia Schuster sau ceilalți membri ai comunității sașilor de aici nu vor mai fi?

Transilvanie, țărm de mare,

răsărit din vechi talaz,

astăzi spice-n legănare

odihnesc la sân de zare

între maluri verzi de brazi.

Sașii s-au așezat aici în Transilvania când teritoriul era sub stăpânirea regatul maghiar, adică începând cu secolul XII, pentru că au fost chemați de regii maghiari din două motive: (i) pentru a apăra Transilvania împotriva invaziilor și (ii) pentru a contribui la dezvoltarea sa economică, mai ales în teritoriile precarpatice, de frontieră, din sudul podișului.

Pentru a-i convinge să se așeze aici, regii maghiari le-au oferit o seamă de privilegii inclusiv – ceea ce de fapt este foarte important pentru modul în care etnicii germani s-au raportat mereu la statul care i-a găzduit și căruia urmașii lor i-au aparținut – dreptul să se autoadministreze complet, să-și aleagă atât preoții, cât și juzii. Obligațiile lor erau plata impozitelor și participarea la războaiele de apărare a Transilvaniei.

Timp îndelungat sașii au plătit impozite care au format peste jumătate din veniturile Transilvaniei, ceea ce spune foarte multe despre eficiența economică a acestor comunități, extrem de prețioase pentru coroana maghiară. Se spune despre sași că provin din actualul teritoriu al Luxemburgului, până spre Rin, dată fiind comuniunea lingvistică, dar nu se știe istoricește sigur în ce măsură este întocmai așa.

Pe de altă parte, șvabii bănățeni au venit mai târziu pe teritoriul actual al României, mai precis după al doilea asediu al otomanilor asupra Vienei, din 1685, când trupele habsburgice au intrat în zona Banatului. Banatul (împădurit și mlăștinos) era foarte puțin populat, o zonă unde practicarea agriculturii era anevoioasă. Așa se explică de ce Imperiul Habsburgic a început, în secolul XVII (probabil a cântărit mult și experiența coroanei cu sașii), o colonizare masivă a Banatului, deși nu doar cu germani. De această dată nu s-a mai instituit un sistem special de drepturi sau privilegii.

Un alt lucru important care îi diferențiază pe sași de șvabi este religia. Primii sunt evanghelici luterani, iar șvabii catolici. Spre deosebire de șvabi, sașii au avut o biserică proprie și asta i-a ajutat foarte mult în păstrarea identității. Sașii, la reformă, au trecut la Biserica Evanghelică Luterană și astfel au avut și o biserică proprie. Asta i-a ajutat foarte mult când sistemul medieval de drepturi a fost desființat, pentru că s-au regăsit în biserica proprie. Șvabii bănățeni, la fel ca și cei sătmăreni, fiind catolici și neavând o structură bisericească a propriei comunități, au fost puternic expuși maghiarizării, care în cazul sașilor nu a avut aproape niciun efect.

Transilvanie, vechi ruine

dintr-un ev îndepărtat,

urme mari și milenare

odihnesc sub glia care

rodnicia și-a păstrat.

În special sașii au fost timp de sute de ani o populație care a influențat decisiv istoria Transilvaniei. Colonizați în scopuri economice și militare, sașii au fost de-a lungul timpului o populație privilegiată, spre deosebire, de exemplu, de populația românească majoritară.

Pe teritoriul actual al României, de-a lungul istoriei, comunitățile etnicilor germani au fost formate nu doar de sași și șvabi, ci și de: (i) landleri, creștini protestanți din zona Sibiului; (ii) țipțeri, așezați în Maramureș; (iii) germanii bucovineni, basarabeni etc. La recensământul din anul 1930, populația etnicilor germani număra 745.421 persoane, adică 4,1% din populația totală a Regatului României.

Compromisul dintre Viena și Budapesta, care la 1867 a creat imperiul dual, a avut drept consecință dezlănțuirea naționalismului maghiar în Transilvania, cu trăsătura sa fundamentală: presiunea maghiarizării popoarelor ardelene; la fel ca românii, nici etnicii germani nu au fost scutiți. În 1907, liderii lor îl invită pe istoricul și publicistul britanic Seton-Watson în Transilvania și i se plâng. Tot atunci ei îi sugerează că au decis să se alieze, într-un fel, cu exponenții poporului român ardelean, despre care germanii spuneau că ”sunt și mai asupriți decât noi”.

Transilvanie, leagăn verde

pentru oricare vlăstar,

reunești anotimpurile toate,

națiuni, cununi purtate

pe al patriei altar.

A fost începutul unui proces nu foarte simplu de solidarizare între sași și români. Publicistul englez Seton-Watson a purtat atunci discuții cu Vasile Goldiș și pe Iuliu Maniu, în încercarea de a înțelege efectele politicii Budapestei în Transilvania, iar modul în care el a prezentat ulterior opiniei publice europene ce se întâmpla în estul imperiului Austro-Ungar va influența serios deciziile ulterioare destrămării imperiului.

Chiar dacă germanii din Transilvania trăiau în comunități autonome, liderii lor, intelectualii, întrețineau relații uneori chiar amicale cu liderii românilor; iar unul dintre românii care se va apropia mult de liderii comunității etnicilor germani a fost episcopul Andrei Șaguna. Deschiderea către români i-a determinat pe etnografii germani să studieze cultura populară românească, să alcătuiască culegeri de basme și cântece populare, iar pe comercianții sași să-și intensifice schimburile de mărfuri cu Regatul României.

Nevoia de a dinamiza promițătoarele afaceri cu România i-a îndemnat pe mulți sași să se mute în București, doar că autoritățile maghiare le făceau ulterior tot felul de greutăți legate de formalitățile de vămuire și de autorizarea trecerii graniței. Nu este de mirare că industriașii și comercianții germani care se implicaseră serios în afacerile trans-carpatice au primit foarte bine Marea Unire.

Se spune de obicei că Hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, care a adoptat rezoluția de Unire, ar fi fost primită ”cu brațele deschise” de etnicii germani. Este puțin exagerat să credem că a fost așa, dar ce este cert că, spre deosebire de maghiari, etnicii germani au primit cu deschidere Marea Unire, sperând că Regatul României va fi tolerant și le va permite să se întoarcă la autonomia largă pe care au avut-o sute de ani comunitățile pe care le-au creat în Transilvania.

Adunarea Săsească de la Mediaș de la începutul anului 1919, prin reprezentanții săi – A. Schullerus, R. Brandsch, R. Schuller și A. Polony – și-a exprimat ”speranța că va putea să-și păstreze și să-și consolideze identitatea națională în noua patrie, că-și va putea dezvolta liber cultura, că-și va putea folosi nestânjenit limba maternă în viața publică” (1), iar Iuliu Maniu, cel care a negociat din partea românilor le-a dat ”asigurări că drepturile sașilor vor fi apărate și respectate”.

Transilvanie, plai de graiuri

diferite-n fel și ton,

dar în rugăciuni unite,

urcă limbile-mpărțite

spre dumnezeiescul tron.

După Marea Unire, guvernele de la București au dezamăgit așteptările multor cetățeni din minoritatea germană, care au fost puși în situația de a suporta o administrație centralistă fără experiență sau interes în politicile minorităților. Să nu uităm că Iuliu Maniu, principalul negociator al condițiilor cuprinse în Rezoluția unirii Transilvaniei cu țara, a refuzat să participe la ceremonia de încoronare de la Alba Iulia din octombrie 1922, considerând că guvernul nu respectă angajamentele luate în fața popoarelor ardelene.

Acesta este fondul pe care mulți istorici consideră că propaganda partidului nazist al lui Hitler a câștigat adepți în rândurile etnicilor germani din Transilvania. Imediat după al doilea război mondial, comunitatea etnicilor germani a fost ținta deportărilor către lagărele de muncă din fosta Uniune Sovietică, sau a deportărilor decise de guvernul român pentru muncă forțată în Bărăgan.

Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30 de mii de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor.

Primii deportați inapți de muncă au fost repatriați în Transilvania la finele lui 1945. Între 1946-1947 circa 5.100 de sași au fost aduși, cu transporturi speciale pentru bolnavi, la Frankfurt an der Oder, oraș aflat atunci în zona de ocupație sovietică din Germania. Circa 12% dintre deportați au decedat (3.076 de persoane). La eliberare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania natală.

Circa 40 de mii de șvabi bănățeni și sătmăreni au fost de asemenea deportați. Se pare că, din cei 5 mii de șvabi sătmăreni trimiși la muncă forțată, circa o mie au decedat în perioada 1948-1949.

Transilvanie tolerantă,

adăpost credințelor,

până-n zile-ndepărtate

apără în libertate

ființa cuvintelor.

În perioada 1968-1989, circa 200 de mii de etnici germani au avut posibilitatea de a fugi din Transilvania natală, părăsind o țară administrată de regimul comunist al dictatorului Ceaușescu, pentru o țară capitalistă cu un nivel de trai mai mare – Germania – dar care nu era de fapt patria lor.

Șansa lor pentru o viață mai bună depindea de cum se înțelegeau la bani comuniștii români și capitaliștii din Germania. Într-un articol din publicația Siebenbuergische Zeitung, fostul deputat CDU (creștin-democrat) Heinz Guenther Huesch, care s-a ocupat în perioada 1968-1989 de negocierile de răscumpărare a etnicilor germani din România, a relatat experiența sa de negociator șef din partea Republicii Federale Germane, timp de 25 de ani, cu autoritățile de la București.

Primele negocieri au avut loc între 9-12 februarie 1968, la București, la hotelul Ambasador. Inițial, comuniștii de la București au cerut un avans de 200 de mii de mărci germane, garanție pentru negocieri, și plăți cash. După ce s-au stabilit, treptat, relații de încredere, iar fluxul de migranți a crescut, comuniști de la București au acceptat și cecuri sau operațiuni prin transfer bancar. Se pare că, în perioada 1968 – 1989, s-au plătit circa un miliard de mărci germane pentru răscumpărarea etnicilor germani din România.

În anul 1956, 384.708 persoane, adică 2,2% din populația României, erau etnici germani. În anul 1977 recensământul a numărat 359.109 etnici germani. În anul 1992, populația de etnici germani mai număra 111.301 persoane. La recensământul din 2011 doar 27.019 de persoane s-au mai declarat de limbă germană în România.

Transilvanie, patrie dulce,

țară a părinților,

frumusețe, slavă ție,

fii tăi în armonie

să-i unească doar un dor.(2)

Să nu uităm de unde am plecat cu istoria expusă în acest articol: în Evul Mediu, o populație a etnicilor germani mult inferioară ca număr celorlalte populații, în special românilor și maghiarilor, asigura peste 50% din veniturile statului transilvan medieval.

Orice stat ar fi trebuit să valorizeze o astfel de bogăție de resursă, productivă, disciplinată, de încredere. Imperiul austro-ungar a rupt punțile de încredere cu etnicii germani, încercând să-i maghiarizeze rapid. România Mare a beneficiat de frustrările etnicilor germani, dându-le de înțeles că nu vor perpetua politicile lipsite de toleranță la ungurilor. Dar nu s-a ținut de promisiune.

Mai grav de atât, regimul Ceaușescu, lipsit de viziune și lacom, a vândut pe nimic Germaniei o resursă neprețuită, care nu voia decât să se simtă liberă și acasă în Transilvania natală. În ultimii zece – cincisprezece ani, guvernele de la București nu s-au purtat mai bine nici cu românii. Doar în ultimii doi ani au emigrat circa 700 de mii de români. Institutul Național de Statistică avertizează astăzi că, dacă situația va continua, în anul 2060 România nu va mai avea decât puțin peste 13 milioane de locuitori.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















2886 vizualizari

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by