Poate vă amintiți sau ați auzit de experimentul imaginar supranumit ”paradoxul pisicii lui Schördinger”, în care fizicianul austriac își imaginează o cutie sigilată în care au fost introduse o sursă și radiații radioactive și un mecanism format dintr-un aparat Geiger de măsurare a radiațiilor, care la apariția acestora declanșează un ciocan care lovește o sticlă de cianură ce va omorî o pisică ferecată și ea în cutie. Problema e că declanșarea mecanismului ucigaș depinde de starea unui atom radioactiv, care la un moment dat pare la fel de probabil să se descompună (emițând astfel radiațiile nocive) ca și să nu se descompună.
În aceste condiții, fără a vedea înăuntrul cutiei, poate fi considerată în același timp și moartă și vie (probabilitățile celor două stări fiind egale). Ei bine, înaintea unui an cu o încărcătură politică deosebită precum anul 2020, mă simt parcă cuprins de fiorii unei stări similare de indeterminare, pentru că, precum cazul pisicii din experiment, probabilitățile unui declin sau a unei reveniri a economiei globale ca și a celei domestice par a fi sensibil egale.
Oricât am detesta noi economiștii să o admitem, rezoluția acestei stări de indeterminare depinde de ruleta politicii. Sunt trei motive care mă fac să cred asta.
În primul rând, pentru că prin natura sa, economia înglobează în mod intrinsec incertitudinea și dat fiind faptul că economia mai este și un fenomen social, la fel ca politica, e absolut natural ca o parte din incertitudinile aferente economiei să își aibă originea în evenimente politice.
Al doilea motiv e unul circumstanțial, ce ține de faza actuală a ciclului economic, reprezentată de una dintre cele mai lungi expansiuni din istorie. Cu siguranță acesta este cazul economiei SUA, în continuare cea mai influentă din lume, dar și parțial cazul României, cel puțin dacă luăm în calcul scurta istorie post-decembristă și definim expansiunea ca un șir de creșteri consecutive ale PIB trimestrial. În cazul SUA, mulți analiști vorbesc de faptul că lungimea neobișnuită a fazei de expansiune face tot mai probabilă apariția recesiunii, în vreme ce în cazul României, această probabilitate este augmentată de evidențierea tot mai clară a dezechilibrelor macroeconomice (inflație, deficit extern și bugetar). În ambele cazuri, însă, factorul ca și momentul declanșator al unui declin economic e necunoscut, dar datorită fragilității stării de echilibru, o greșeală de calibrare în politicile guvernamentale pare un foarte bun suspect.
Un al treilea motiv pentru rolul însemnat al politicii în determinarea următoarei etape pe care o va parcurge atât economia globală cât și cea locală e inerent dihotomiei manifestate de ambele. E vorba de faptul că o parte a economiei, respectiv sectorul producției industriale deja dă semne de oboseală, în vreme ce o altă parte a economiei, reprezentată de sectorul serviciilor și al consumului privat domestic își continuă faza expansionistă ne-inflaționistă.
În cazul României, dacă scăderea industriei pare a fi în mare măsură indusă de slăbiciunile Europei, evoluția robustă a serviciilor și a construcțiilor e legată de sporul semnificativ și prelungit indus de guvernanți veniturilor reglementate (salariile din sectorul public, salariul minim și mai recent pensiile publice), respectiv de facilitățile fiscale acordate lucrătorilor din sectorul construcțiilor. Dacă e să facem o juxtapunere a presupunerilor de mai sus cu calendarul evenimentelor politice cu deznodământ necunoscut din următoarele 12-15 luni, devine evident ordinul de magnitudine al îngrijorărilor economice care ne pasc.
În privința României este clar că cele mai importante evenimente politice sunt cele trei runde de alegeri care vor determina viitoarea conducere politică a României. Deși pentru multă lume miza acestor alegeri ține de redeschiderea către partenerii europeni ai României și în general către capitalul străin sau de reforma atât de necesară a instituțiilor publice, cel puțin pe termen scurt soarta economiei românești va depinde de problema fiscală. Și prin problema fiscală nu înțelegem caracterul politicii fiscale care nu poate fi decât unul auster, dată fiind starea actuală de dezechilibru a bugetului (despre care atât noi cât și alți colegi analiști am tot vorbit).
Starea de indeterminare a problemei fiscale ține mai degrabă de atitudinea noilor aleși în ce privește distribuția veniturilor. Din nou, mă concentrez pe două întrebări:
1. Va fi legea pensiilor publice implementată integral sau măcar în mare măsură (respectiv majorarea preconizată de 40% din trimestrul al treilea 2020)?
Răspunsul la această întrebare va determina cât de mare va fi de fapt problema noastră fiscală, respectiv cât de drastică va trebui să fie ajustarea ulterioară. În scenariul de bază avem în continuare ca foarte probabilă creșterea integrală a pensiilor în anul 2020, care presupune un deficit de 4% în 2020 și 5,2% în 2021. Acest scenariu e mai probabil în cazul alegerilor generale derulate la termen, pe final de 2020, dar este unul posibil și în cazul unor alegeri anticipate, pentru că e de așteptat ca în campanie politicienii să atace subiectul și să facă promisiuni generoase pe marginea lui.
2. O dată problema fiscală inevitabil dezvăluită, cum va fi ea abordată? Cu alte cuvinte, cum va fi distribuită necesara sarcină fiscală suplimentară?
Chiar dacă mulți experți au declarat diviziunea ideologică stânga-dreapta defunctă, răspunsul la această întrebare este profund ancorat în această diviziune ideologică. Sigur, vor exista câteva măsuri cu impact rapid ce vor putea fi adoptate, cum ar fi un control mai strict al cheltuielilor bugetare (inclusiv raționalizarea personalului angajat în sectorul public), creșteri suplimentare de accize (în special la produse din tutun, băuturi alcoolice) sau de taxe speciale (de ex. asupra jocurilor de noroc), omogenizarea tratamentului fiscal al veniturilor (de ex. impozitarea veniturilor microîntreprinderilor, a PFA-urilor, sau cota redusă de impozitare a dividendelor), obținerea de venituri suplimentare (spre exemplu din vânzarea licențelor 5G), etc., însă aceste măsuri nu vor fi probabil suficiente pentru a rezolva problema bugetului, mai ales dacă răspunsul la prima întrebare va fi DA.
Astfel, ajustarea fiscală va trebui să includă măsuri cu impact mai generalizat asupra economiei. Dacă acestea vor include majorări de taxe și impozite pe veniturile populației și/sau companiilor, majorări de impozite indirecte (TVA), impozite speciale sau alte măsuri direcționate asupra sectorului public (cum ar fi înghețarea salariilor, tăieri de personal sau impozitarea pensiilor), asta va depinde în mare măsură de preferințele politice.
Dacă cineva mă întreabă astăzi cum ar arăta un program de ajustare neutru din punct de vedere economic sau politic, aș putea spune doar două lucruri:
(1) că trebuie implementat în forță un program de reforme structurale de îmbunătățire a colectării taxelor și impozitelor (cu ajutorul tehnologiei și a metodelor analitice avansate) și a eficienței cheltuirii banului public, de reducere a birocrației și de impulsionare a inițiativei economice și a inovației;
(2) că ar trebui majorate mai multe taxe și impozite, dar în pași mici și cu evitarea pe cât posibil a distorsiunilor din economie. scopul fiind de a câștiga timp pentru ca reformele structurale să își facă efectul și de a recâștiga bunăvoința investitorilor, a agențiilor de rating și mai ales a partenerilor europeni.
Sigur că nimic nu ne poate garanta că multitudinea de evenimente politice menționate nu ne va duce pe drumul cel rău pentru economie. Asta este de altfel și natura unei perturbații politice, atunci când competiția politică nu se axează pe teme economice, ci pe alte teme, cum ar fi frica de emigranți, ”gâdilarea” mândriei naționale sau pur și simplu mărimea ego-ului fiecărui politician. Pentru piețele financiare, acesta pare însă oarecum un risc asumat.
Un declin economic nu e sfârșitul lumii, ba chiar poate crea oportunități pentru investitori, putând fi de asemenea un catalizator al greșelilor politice care astfel pot fi conștientizate și ulterior corectate de către electorat. Ceea ce ar fi mai rău, însă, ar fi ca starea de indeterminare să persiste, spre exemplu prin persistența unor atitudini politice șovăitoare și contradictorii față de politica comercială, politica fiscală, ca și față de noile avansuri tehnologice.
Revenind la pisica lui Schrodinger, atât acesta cât și adversarii săi de dezbatere erau de acord că odată desigilată cutia experimentului, vom vedea pisica fie vie, fie moartă.
Coșmarul investitorilor financiari este însă ca în cutie să găsească o altă cutie, conținând o altă dilemă, o altă indeterminare și alte întrebări încuietoare privind viitorul economiei.
N.Red: Horia Braun este economistul șef BCR și consilier al Vicepreședintelui Executiv Financiar pe probleme de Administrarea Bilanțului. Opiniile sale nu coincid în mod necesar cu cele ale redacției noastre.
0
3
