La prima vedere, numărul de înregistrare al unui carnet de partid poate fi considerat un detaliu lipsit de importanţă de către un cetăţean obişnuit. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când, în cadrul analizei pe care o realizăm, ne referim la ierarhia politică din Partidul Muncitoresc Român (1948-1965), respectiv din Partidul Comunist Român (după 24 iulie 1965). Numărul înscris pe carnetul de partid consacra poziţia pe care deţinătorul acelui act o avea în piramida puterii din România şi, probabil, acest aspect poate fi mai uşor de înţeles de către cititorii de astăzi dacă ne referim la numerele foarte mici de înmatriculare a automobilelor utilizate de nomenclaturiştii Partidului Comunist Român şi de membrii instituţiilor de forţă ale statului român în perioada Războiului Rece (în special, cei care lucrau în cadrul Ministerului de Interne).
Câteva documente pe care le-am redescoperit recent în fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. ne dezvăluie modul în care s-a concretizat modificarea gărzii de conducere a Partidului Muncitoresc Român după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965). Astfel, conform hotărârii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., la 1 noiembrie 1965 a început acţiunea de preschimbare a carnetelor de membru de partid (tip 1963), unul dintre motivele invocate fiind renunţarea la denumirea „Partidul Muncitoresc Român” în favoarea „Partidului Comunist Român” – potrivit deciziei aprobate în unanimitate de participanţii la Congresul al IX-lea al P.C.R. (19-24 iulie 1965).
Acea măsură ne arată schimbările majore care au survenit la vârful conducerii politice din România – anumite persoane fiind avansate, iar altele retrogradate pe listele întocmite de Secţia Organizaţiilor de Partid a C.C. al P.C.R. De exemplu, Nicolae Ceauşescu avea carnetul de partid cu numărul 5 înainte de decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar de la 1 noiembrie 1965 a deţinut carnetul de partid cu numărul 1. Fostul prim-ministru Chivu Stoica a avansat şi el patru locuri (de la numărul 6 a ajuns la numărul 2), premierul Ion Gheorghe Maurer a câştigat cinci poziţii (de la numărul 8 la numărul 3), fostul prim-secretar al P.M.R. Gheorghe Apostol a pierdut două locuri (de la numărul 2 la numărul 4), Alexandru Bârlădeanu a avansat cinci locuri (de la numărul 10 la numărul 5), Emil Bodnăraş a fost retrogradat trei poziţii (de la numărul 3 la numărul 6), Petre Borilă a pierdut patru locuri (de la numărul 4 la numărul 8), Gogu Rădulescu a avansat fulminant (de la numărul 623208 la numărul 10), iar Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Ştefan Voitec şi Mihai Dalea au fost menţinuţi în poziţiile din ierarhia partidului existentă la 19 martie 1965 (numerele 7, 9, 11, 12, 13, 14 şi 15). ( i )
Preschimbarea carnetelor de partid şi modificarea raporturilor de forţă din cadrul P.C.R. au fost urmate după doar patru săptămâni de o recunoaştere a privilegiilor membrilor nomenclaturii în noua structură organizatorică a partidului – pe baza activităţii desfăşurate de aceştia în perioada interbelică, în calitate de „ilegalişti”. Astfel, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la şedinţa din 30 noiembrie 1965 „propunerile cu privire la acordarea stagiului în partid unor membri ai C.C. al P.C.R., ai Comisiei Centrale de Revizie şi ai Colegiului Central de Partid” ( ii ) . Atunci, Nicolae Ceauşescu a câştigat trei ani la vechimea sa în partid (anul încadrării în partid – 1936; propuneri privind acordarea vechimii în partid – noiembrie 1933) deoarece din cartea sa de evidenţă personală rezulta faptul că „a avut legătură cu mişcarea muncitorească ilegală [...] În 1932 a fost în Sind[icatul]. „Ciocanul”, iar în 1933 s-a încadrat în U.T.C. Din iunie 1934 [a fost] activist U.T.C. şi tot din acest an[a fost membru] în comitetul antifascist (subl.n.)” ( iii ) .
Printre cei care au avut de câştigat cu acel prilej s-au aflat şi alţi vechi „ilegalişti”: Alexandru Bârlădeanu (anul încadrării în partid – 1943; propunerea aprobată privind acordarea vechimii în partid – 1935), Emil Bodnăraş (1940, respectiv 1934), Augustin Alexa (1939, respectiv 1936), Anton Breitenhofer (1941, respectiv 1939), Simion Bughici (1933, respectiv 1932), Dumitru Coliu (1931, respectiv 1925), Constanţa Crăciun (1935, respectiv 1934), Ludovic Csupor (decembrie 1944, respectiv 1929), Mihail Florescu (1934, respectiv 1933), Gheorghe Gaston Marin (1945, respectiv 1942), Mihai Gere (23 august 1944, respectiv 1940), Ion Gluvacov (1933, respectiv 1932), Nicolae Guină (1932, respectiv 1929), Dumitru Ivanovici (1935, respectiv 1931), Atanase Joja (1935, respectiv 1931), Petre Lupu (1939, respectiv 1936), Corneliu Mănescu (octombrie 1944, respectiv 1936), Manea Mănescu (23 august 1944, respectiv 1936), Anton Moisescu (1932, respectiv 1930), Gheorghe Necula (7 noiembrie 1944, respectiv 1942), Ion Popescu-Puţuri (1932, respectiv 1927), Gheorghe Rădulescu (1949, respectiv 1933), Leonte Răutu (1931, respectiv decembrie 1929), Emeric Stoffel (1934, respectiv 1930), Ghizela Vass (1933, respectiv 1931), Gheorghe Vasilichi (1927, respectiv 1926), Vasile Vîlcu (1932, respectiv 1929), Ştefan Voicu (1932, respectiv 1923), Mihail (Mihnea) Gheorghiu (1962, respectiv 1940), Ion Turcu (1934, respectiv 1933), Gheza Vida (9 august 1945, respectiv 1932), Nicolae Alexe (1932, respectiv 1931), Mihai Gomboş (1941, respectiv 1931), Ion Vinţe (1931, respectiv 1930) ş.a. ( iv )
Recunoaşterea de către conducerea supremă de atunci a P.C.R. a activităţilor desfăşurate de anumiţi membri ai săi în perioada interbelică (în „ilegalitate”) a permis membrilor nomenclaturii P.C.R. să reclame şi să primească la rândul lor pensii substanţiale în anii care au urmat. Acest aspect a fost analizat de Nicolae Ceauşescu şi, în şedinţa din 24 octombrie 1967 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., a avut loc următorul dialog:
„Tov. Petre Borilă: Un lucrător de partid care şi-a jertfit libertatea şi a muncit în timpul ilegalităţii muncă de partid, de ce să fie socotit ca un funcţionar [la vechimea în muncă]?
Tov. Paul Niculescu-Mizil: Nu este aşa, în material este greşită redactarea. Trebuie redactat altfel, să fie pe înţeles.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi, când am votat legea, am spus: pentru activitate ilegală [desfăşurată de membrii Partidului Comunist din România] este [acordat] un an şi jumătate [de vechime în muncă] pentru un an de activitate [în „ilegalitate”], însă aceasta pentru timpul cât l-a stat în închisoare, pentru că nu poţi să-i socoteşti un an şi jumătate la an din momentul când a intrat în U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist – nota P. Opriş), atunci mie ar trebui să mi se socotească de la vârsta de 12 ani, de când am intrat în U.T.C. Aceasta nu se socoteşte vechime în muncă nicăieri. Din momentul când a fost activist de partid i se socoteşte an la an, cât a stat în lagăr i se socoteşte un an şi jumătate la un an.
Tov. Leonte Răutu: Aşa este, însă trebuie formulat corespunzător.
Tov. Petre Borilă: La unii trebuie revăzut, unora o să li se ia şi altora o să li se dea” ( v ) .
Un alt document din fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. ne oferă un aspect foarte interesant, dezvăluit chiar de Emil Bodnăraş: „În ilegalitate, secretarul general al partidului avea 22000 lei, iar activiştii [de partid] aveau 18000 lei (subl.n.)” ( vi ) . Fost ofiţer de artilerie în armata regală română, Emil Bodnăraş a dezertat şi a traversat ilegal frontiera în URSS, în noaptea de 16 spre 17 februarie 1932. După doi ani, el s-a reîntors în ţară, a fost prins întâmplător de către organele româneşti de siguranţă (1934) şi condamnat definitiv la 10 ani de muncă silnică (15 mai 1935). Pedeapsa a ispăşit-o în închisorile de la Iaşi, Galaţi, Braşov (1935), Aiud, Doftana şi Caransebeş (28 iunie 1940 – 12 noiembrie 1942). ( vii )
Motivele care au stat la originea dezertării şi a revenirii sale în România sunt, în continuare, controversate. Ceea ce se ştie cu siguranţă este faptul că, spre sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, Emil Bodnăraş cunoştea anumite secrete ale Partidului Comunist din România, în parte ca urmare a informaţiilor primite în închisoare de la ceilalţi deţinuţi comunişti, şi se străduia să creeze din închisoare o reţea de informatori care să lucreze pentru URSS. ( viii )
Este de remarcat faptul că, în acea perioadă, salariul unui activist comunist era de aproape şase ori mai mare decât al unui portar de imobil, iar secretarul general al partidului primea lunar o sumă echivalentă cu două solde de sublocotenent.
Cei care doreau să se îmbogăţească rapid, fără să depună un efort deosebit, se puteau înscrie în Partidul Comunist din România. În schimbul unor beneficii materiale consistente, carieriştii îi acuzau din când în când pe colaboratorii lor de trădare pentru a accede mai uşor în funcţiile de conducere ale partidului. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că veniturile respective nu erau impozitate deloc de statul român. Eludarea obligaţiilor fiscale de membrii Partidului Comunist din România era firească deoarece activităţile subversive pe care le desfăşurau erau în mod evident ilegale, iar declararea surselor de venit pe care le aveau ar fi condus la descoperirea şi anihilarea de către autorităţile de la Bucureşti a întregii reţele comuniste (sovietice) de informaţii din România.
Contextul în care Emil Bodnăraş a amintit despre suma lunară pe care secretarul general al Partidului Comunist din România o primea sub formă de salariu în perioada interbelică (presupunem că este vorba despre sfârşitul anilor ’30 sau chiar perioada celui de-al doilea război mondial) nu avea o legătură directă cu subiectele aflate pe ordinea de zi a şedinţei din 25 martie 1974 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. La acea reuniune, participanţii au discutat mai întâi despre majorarea salariilor personalului român trimis în misiune permanentă în Argentina, Brazilia, Uruguay, Peru, Venezuela, Israel, Danemarca, Elveţia, Grecia, Bulgaria şi Algeria. Nicolae Ceauşescu nu era de acord cu măsura respectivă şi a iniţiat un dialog la care au participat Florea Dumitrescu (ministru de Finanţe), George Macovescu (ministru de Externe), Emil Bodnăraş (vicepreşedinte al Consiliului de Stat) şi Paul Niculescu Mizil (ministru al Educaţiei şi Învăţământului). În discuţia care a urmat, Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş au menţionat despre veniturile obţinute în anii 1941-1942 de prim-ministrul României, miniştrii, secretarii de stat, membrii corpului diplomatic, Patriarhul României, respectiv secretarul general al Partidului Comunist din România şi activiştii acestuia.
După trei săptămâni de la reuniunea Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. în care Emil Bodnăraş a precizat salariul secretarului general al Partidului Comunist din România, la Bucureşti a avut loc o şedinţă a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. (15 aprilie 1974). Ion Gheorghe Maurer fusese rănit într-un accident auto şi Nicolae Ceauşescu a profitat de acel prilej pentru a propune pensionarea prim-ministrului României. Argumentaţia liderului Partidului Comunist Român a fost scurtă şi fermă: „Şi, în fine, tovarăşi, aş propune să stabilim şi aplicarea practică a pensionării tovarăşului Maurer. Ţinând seama că el a ieşit la pensie pentru motive de boală îndeosebi, şi deci, şi de necesităţi, aş propune ca să primească în continuare retribuţia care a avut-o. Şi restul să păstrăm o serie de posibilităţi: o maşină cu şofer; aşa cum am acordat şi altora, de altfel; deci casa care o are, adică în acest sens. Dacă sunteţi de acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord). Şi cu asta, dacă nu mai sunt alte probleme, am închide şedinţa (subl.n.)” ( ix ) .
Practic, nici un membru al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu a îndrăznit la 15 aprilie 1974 să se opună hotărârii discreţionare a lui Nicolae Ceauşescu – poate şi pentru faptul că nu doreau să le fie retrase toate privilegiile de care beneficiau (locuinţă, maşină de serviciu, venituri deosebit de mari etc.) în momentul în care erau repudiaţi de către liderul suprem al partidului. Oricât de idealişti şi populişti au fost în discursurile lor, ameţind masele cu propuneri ambiţioase şi, în cele din urmă, iluzorii, membrii nomenclaturii Partidului Comunist Român au fost îngrijoraţi ori de câte ori Nicolae Ceauşescu a încercat să reducă din privilegiile pe care le căpătaseră de la „despoţii roşii” ai României: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
