Posibile schimbări de substanță în relațiile euroatlantice, anunțate de semnale tot mai frecvente care vin de la Berlin, de la Paris sau Bruxellex dar și de la Washington, ne pun în fața unor provocări și dileme majore în materie de securitate
Deși campania pentru alegerile europarlamentare se apropie de sfîrșit nu ați auzit aproape deloc vorbindu-se despre subiecte precum armata europeană, Acordul nuclear cu Iranul, gazoductul Nord Stream, Tratatul privind rachetele cu rază medie de acțiune sau relațiile țărilor din UE cu China. Și prin urmare nici nu ați putut afla în ce fel ne afectează și cum se văd din România toate aceste chestiuni. Singura excepție notabilă este Traian Băsescu care a abordat pe larg temele de mai sus și a avansat, din perspectiva PMP, propuneri privind maniera în care ar trebui să ne poziționăm din acest punct de vedere la nivel european. Una fiind opoziția sa față de ideea unei armate europene, decuplate de NATO, pe care o consideră o eroare majoră.
Or, temele menționate mai sus riscă să pună sub semnul întrebării la nivel fundamental relația transatlantică și astfel să ne readucă din perspectiva securității în zona incertă de la începutul anilor 1990. O consecință posibilă fiind dacă nu destrămarea formală a NATO cel puțin pierderea în bună măsură a relevanței organizației. Impactul fiind, din acest punct de vedere, mult mai mare decît alte chestiuni interne care ocupă aproape în totalitate, de multă vreme, inclusiv în ultimele săptămîni, dezbaterile și disputele din spațiul public autohton.
Recent, fostul secretar general NATO, Anders Fogh Rasmussen, avertiza că proiectul unei „armate europene” (cunoscut sub denumirea de PESCO) care, în principal sub impulsul Franței, pare să se îndrepte către o formulă destul de diferită față de varianta relativ modestă și limitată discutată inițial, riscă să submineze serios NATO. După ieșirea Marii Britanii din UE peste 80 de procente dintre resursele și finanțarea NATO vor proveni din afara Uniunii așa că, spune Rasmussen, o armată europeană nu are cum să funcționeze fără suportul acestuia. Pe 1 mai Ellen M. Lord, subsecretar la Pentagon, și Andrea L. Thomson, subsecretar la Departamentul de Stat, au trimis o scrisoare la Bruxelles în care, scrie Politico, avertizează că inițiativa de apărare europeană riscă să ducă la subminarea NATO din cauza duplicării resurselor și a inexistenței unor mecanisme de inter-operabilitate între cele două structuri, ca urmare a faptului că firmele americane si britanice ar urma să fie excluse de la achizițiile de echipamente militare aferente PESCO. În aceste condiții, se spune în scrisoare, Statele Unite nu vor ezită să impună „restricții similare” care să vizeze Uniunea. Sigur, nu e prima oară cînd asistăm la astfel de fricțiuni în relațiile transatlantice însă ele apar într-un context în care la Washington apar tot mai multe semne de întrebare privind necesitatea implicarea Americii în NATO și, în general, viabilitatea în sine a organizației.
Așa după cum era de așteptat, Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru politica externă, căreia i-a fost adresată scrisoarea, ale cărei sentimente anti-americane nu sunt un secret pentru nimeni, nu împărtășește astfel de îngrijorări și a respins, previzibil, temerile exprimate. Însă nu asta e grav, pentru că la urma urmei nimeni nu prea ia în serios pozițiile doamnei Mogherini deși ea este o prezență frecventă în pozele de grup în care apar înalți oficiali UE. Mai grav e ceea ce auzim de la Berlin sau de la Paris.
Astfel Angela Merkel cheamă Europa să acționeze în comun pentru a se opune cu succes Statelor Unite, Chinei și Rusiei, scrie cotidianul The Times. „Fără îndoială Europa trebuie să se repoziționeze într-o lume în schimbare, în care certitudinile ordinii post-belice încep să se dizolve. Provocările venite din partea Statelor Unite, Chinei și Rusiei ne obligă să adoptăm poziții comune” spune cancelarul german menționînd Ucraina și politica UE privind Africa drept exemple de succes ale unei astfel de abordări dar și faptul că în chestiunea Acordului Nuclear cu Iranul Uniunea se află de aceeași parte a baricadei alături de Moscova si Beijing. Or, ceea ce frapează, dincolo de afirmația curioasă care consideră situația actuală din Ucraina un succes, este că din perspectiva doamnei Merkel Statele Unite sunt puse, la capitolul amenințări potențiale, pe același plan cu China si Rusia.
Pe de altă parte, în Franța, Emmanuel Macron nu vede nici un fel de probleme legate de colaborarea cu Huawei, în ciuda numeroaselor dovezi, una chiar dezvăluită recent de Bloomberg privind infiltrarea rețelei Vodafone din Italia, privind punctele de acces secrete („back doors”) introduse în echipamentele livrate de compania chineză care pot fi exploatate de serviciile secrete de la Beijing. Într-o declarație făcută la deschiderea conferinței VivaTech de la Paris el a spus, într-o critică transparentă la adresa Statele Unite, că „a lansa un război comercial sau unul tehnologic împotriva oricărei alte țări nu este cea mai bună metodă de a apăra securitatea națională”. Subliniind că „Franța și Europa sunt pragmatic și realiste. Noi credem în cooperare și multilateralism”. Vedem aici, ca și în cazul Berlinului, exprimări în care Europa și UE sunt considerate unul si același lucru, ceea ce este desigur fals, și care presupun automat că interesele Uniunii în ansamblu sunt identice cu cele ale Franței și Germaniei. Ceea ce provoacă iritare prin alte capitale, și nu doar în Europa de Est, de unde și acuzele de aroganță la adresa celor două țări.
Pozițiile exprimate de Emmanuel Macron nu au doar o importanță simbolică, în plan politic. Statele Unite au avertizat aliații europeni că utilizarea unor echipamente Huawei va duce la limitarea semnificativă a schimbului de informații între serviciilor secrete occidentale (cu efecte negative importante și pe linia combaterii terorismului) și, mai grav, va afecta serios, operabilitatea, comunicațiile în interiorul NATO. Pentru că Washingtonul consideră că, foarte probabil, toate aceste informații vor ajunge și la Beijing. În aceste condiții, cum va mai funcționa în mod concret structurile NATO din Europa și ce viitor va mai avea NATO pînă la urmă.
Semnele de criză apar permanent. De pildă, Josep Borrell, ministrul de externe al Spaniei, care aspiră la poziția de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica externă, deținută în prezent de Federica Mogherini, a declarat într-un interviu acordat televiziunii publice spaniole TVE că „Statele Unite se comportă în relația cu Venezuela ca un cowboy în Vestul Sălbatic” adăugînd platitudinile obișnuite că singura soluție a crizei din țară trebuie să fie una pașnică, negociată democratic. Ceea ce Borrell ignoră senin este realitatea de pe teren, descrisă de Elliott Abrams, reprezentantul special al Statelor Unite pentru Venezuela. Într-o reacție apărută în cotidianul El Pais acesta spune că există deja o intervenție militară acolo, cea a Cubei, prin trupele puse la dispoziția lui Nicolas Maduro de serviciile secrete cubaneze, la care se adaugă cei o sută de militari trimiși recent de Rusia. „Este naiv să crezi că opoziția populară față de Maduro va putea face față singură rușilor și cubanezilor. Iar a le transmite rușilor că nu au libertate de acțiune în Venezuela este o declarație responsabilă nu o diplomație de tip „cowboy”. De altfel, la Madrid a putut fi consemnat și un alt gest neprietenos al guvernului socialist față de America. Acesta a decis să retragă o navă militară spaniolă integrată într-o flotă NATO care acționa în zona Golfului Piersic. E vorba de un gest simbolic de delimitare a Spaniei față de poziția americană față de Iran complet diferită față de cea adoptată de UE.
Citeste intreg articolul si coemtneaza pe Contributors.ro
