Dedic acest text Emiliei Șercan, la două zile după ce a primit un mesaj de amenințare cu moartea în urma informațiilor publicate despre tezele de doctorat plagiate de la Academia de Poliție.
Motto
„Atunci dracii s-au împrăștiat, iute ca fulgerul, în toate părțile.”
Ion Creangă, Stan Pățitul
„Ceea ce este cu adevărat diabolic este mai puțin să faci răul, cât să-l botezi ca fiind binele atunci când îl faci. (…) Este pervertirea și ruinarea pe dinăuntru a înseși criteriilor adevărului. Și, în sfârșit, este procedeul prin care minciuna este instalată de preferință într-un cuvânt al adevărului“.
Denis de Rougemont, Partea diavolului
Un intelectual căruia i s-au furat cuvintele este ca un luptător hoplit rămas în pielea goală. Total dezarmat. Potrivit lui Denis de Rougemont, omul poate face răul de unul singur, dar, odată răul făcut, nu-l poate drapa tot el în cuvintele binelui. Pentru asta are nevoie de diavol. Ca să faci răul și, în timp ce îl faci, să-l botezi cu numele binelui, trebuie, cum s-ar spune, să te îndrăcești: adică să-l lași pe diavol să te locuiască și să-ți sufle direct în ureche, precum Neghiniță mânând caii, ce ai de făcut.
Îmi propun, în rândurile de mai jos, să descriu jaful pus la cale de diavol la depozitul de cuvinte al limbii noastre, recurgând la câteva exemple de „îndrăcire“ petrecute în anii din urmă la Facultatea de Filozofie a Universității din București. O voi face în două părți. Cred că analiza cazului poate fi extinsă apoi, după experiența fiecăruia, la alte domenii și, în final, la scara întregii societăți.
Spuneam că jefuirea depozitului de cuvinte prin răsturnarea sensurilor (negrul e alb) e treabă diavolească, dar trebuie să adaug că acrobația asta se execută de regulă în echipe de câte doi. Unul, disprețuind cuvintele, le fură de unde apucă, le pune să mintă, le răstoarnă cu capul în jos, și celălalt spune că isprava asta trebuie notată cu magna cum laude. Cel puțin așa s-a întâmplat în anii din urmă, podidiți de doctorate plagiate, când tandemul „profesor–doctorand“ și-a pierdut vocația academică și „s-a îndrăcit“. Am putut auzi în anii aceștia pe străzile orașelor noastre universitare, ca pe vremuri pe străzile Bucureștiului când se striga „Pui coadă la topor!”, strigătul academic de luptă „Hai la doctorate! hai la doctorate!“. Mă voi opri acum asupra acestui tandem îndrăcit, pe care îl voi ilustra în zilele următoare printr-un al doilea exemplu.
Primul tandem: „Vasile“ – „Ionuț“
„Vasile“e profesor de etică lafacultatea amintită. A trecut de 70 de ani. E acolo de peste patru decenii. Înainte de 1990 (începând de prin 1972) preda „etică socialistă“. O, nu, asta nu i-a alterat comportamentul, nu i-a tulburat claritatea morală a privirii. „Vasile” are ochii albaștri și deși privirea lui e blândă, caldă și respiră bunătate, un drăcușor îmi aduce în minte versul lui Aragon „Ochii albaştri ai revoluţiei strălucesc cu o necesară cruzime.“ După 1990 a optat pentru studiul Holocaustului și pentru „etica în afaceri și politică“. La cursul masteral „O perspectivă etică și antropologică asupra violenței“, „Vasile“are din când în când invitați care le vorbesc studenților despre violența în istorie. În urmă cu câțiva ani a trecut pe acolo și Ion Iliescu. Mai recent, invitați au fost Petre Roman și Teodor Brateș, dar, în urma protestelor studenților, întâlnirea a fost anulată în ultima clipă.
„Vasile“ a avut și are mulți doctoranzi. Zeci și zeci. (Lista doctoratelor călăuzite de el îți taie răsuflarea.) Să conduci din 1995 (când devine profesor universitar) și până astăzi zeci de lucrări de doctorat este de-a dreptul prodigios. Nu e puțin lucru să îndrumi lucrări presupus academice pe o arie tematică atât de vastă. Criteriile după care sunt acceptați doctoranzii (în afara deținerii unor funcții publice influente) sunt totuși neclare. Unii dintre doctoranzii lui „Vasile” nu au studii prealabile de filozofie și nu știu de vreunul care a lăsat vreo urmă în filozofia românească. „Vasile“ îți dă impresia că îi invită pe viitorii doctoranzi într-o sufragerie cu bufet suedez și îi pune să aleagă felul care le face cu ochiul. Nu puțini dintre doctoranzii invitați la ospățul cu doctorate sunt la fel de prodigioși ca și gazda lor.
Iat-o, de pildă, pe doamna profesor universitar Verginia Vedinaș. A pornit de jos, ca educatoare de grădiniță. Apoi, prin asiduitate exemplară și putere de muncă ieșită din comun, și-a dat două doctorate (în drept – 1998 și filozofie – 2005) și a devenit și doctor honoris causa la două universități: la Universitate „Danubius“ din Galaţi (2012) și la Universitate de Vest „Vasile Goldiș“ din Arad (2015). Cu forța de muncă excepțională ce o caracterizează, doamna acoperă șapte locuri de muncă: membru al Curţii de Conturi a României, consilier de Conturi, şef al Departamentului Juridic din cadrul Curţii de Conturi; profesor universitar la Universitatea din București; la Universitatea „Titu Maiorescu“; la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“; la Universitatea din Craiova; la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza“; la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș“[1]. Pe lângă toate astea, doamna mai este și membră în foarte multe comitete, membră fondatoare a tot felul de institute, membră în comitete de conducere a unor reviste, membră a unor academii, membră în PRM, premiată cu ordinul național „De Merit“ și cetățeană de onoare a comunei Întorsura, județul Dolj (2013).
Dacă doamna profesor doctor honoris causa Vedinaș pare o împătimită colecționară de locuri de muncă, domnul Daniel Ionașcu, avocat, are în mod incontestabil pasiunea doctoratelor „în și pentru sine“, cum ar spune filozoful german. În 2014, susține un doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, cu titlul Devenirea verbului întru Logos la Sfinții Părinți, prototip al continuei deveniri. Îl găsim apoi înscris ca doctorand, din 2017, la Facultatea de Istorie și Filozofie din Cluj, coordonator Ioan Aurel Pop (Lista doctoranzilor, poziția 3). „Fără să aibă odihnă“, cum spune ziarul România Mare care îl prezintă ca pe un prodigiu, începe în 2017 și un doctorat la Facultatea de Filozofie sub îndrumarea lui „Vasile” (Lista nominală a studenților doctoranzi, poziția 37). Atâtea și atâtea doctorate în câțiva ani! „You are gorgeous, Sir!“, îți vine să-i spui dlui Ionașcu, înclinându-te până la pământ. Când mă gândesc că pe vremuri pregătirea unei tezei de doctorat în filozofie dura cinci ani! Dar asta era de mult și, între timp, lumea a progresat. Dacă s-ar fi încumetat cineva pe-atunci să dea două-trei doctorate, i-ar fi trebuit cincisprezece ani. Domnul Ionașcu are nevoie doar de câțiva! (Și nimeni nu mă crede când spun că oamenii nu sunt egali. Sunt taxat de „incorect politic“.) Când afli de performanța domnului Ionașcu, te simți atât de mic încât, vorba lui Cioran, îți vine să miauni.
Alt doctorand al eticianului „Vasile“ este doamna Doina Nadia Dincă (doctorat în filozofie în 2013), fiică a vice-premierului lui Ceaușescu, Ion Dincă „Teleagă“, și soție a miliardarului Puiu Popoviciu (condamnat la șapte ani de închisoare și fugit la Londra)[2]. Doamna, specializată în dialecte arabe, a fost activă pe vremuri în Direcția a III-a a Securității.[3] Cum o arăta teza ei defilozofie?
Până acum nu s-a uitat nimeni prin tezele de doctorat conduse de „Vasile“, să vadă ce e în ele. Cu o singură excepție. Și cu aceasta ajungem la tandemul „Vasile“ – „Ionuț“.
În urmă cu mai bine de o lună, unul dintre colegii lui „Vasile“, lectorul universitar Cătălin Cioabă, atras de titlul tezei, dar și de „statura“ autorului ei (un ministru al culturii), a cerut la biblioteca Facultății de Filozofie lucrarea de doctorat a lui „Ionuț“, intitulată Etica între teologie și filozofie. Analiză comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creștin, susținută în 2008. Ce s-a întâmplat după lectura lucrării este povestit în textul publicat pe platforma „Contributors“ în data de 11 martie 2019 sub titlul De ce ne-ai batjocorit? Așa-zisa teză s-a dovedit a fi o însăilare de „pasaje copiate în bloc cu erori de tipar cu tot de pe internet, din presă sau din publicații de specialitate de la Wikipedia, la Jurnalul național și la portalul Crestinismortodox.ro., sau chiar referate online de pe pagini precum «Regielive»)”, scrie dl Cioabă.
Asta nu înseamnă că „Ionuț“ nu este prodigios. Nu absolvise bine Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București că, țușt!, la 24 de ani (în anul 2000) ajunge expert la Departamentul de Cultură – Culte din cadrul Administrației Prezidențiale, iar din 2004, devine consilierul în materie de Culte și Cultură al lui Ion Iliescu. Are o foarte frumoasă ascensiune în PSD. Devine secretar executiv al partidului, însărcinat cu strategiile politice. În 2012 ajunge senator, membru al „Comisiei pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă“ a Camerei Deputaților, iar în 2014 e numit ministru al Culturii, pentru ca, în 2017, să fie propus, pentru același portofoliu, într-un nou cabinet.
Cazul lui „Ionuț“ e al unuia dintre așa-numiții „băieții deștepți”. Odată trecuți de 20 de ani, „băieții deștepți” sunt licheluțe. Pe la 40 de ani, devin lichele mature. „Ionuț“ era tânăr, s-a maturizat repede, iar acum e bărbat în toată firea. În 2008, când și-a plagiat teza de doctorat, avea 32 de ani. S-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să exclame: „Ei, ce mare lucru! Chestia asta cu plagiatul s-a fumat. Sunt mii și mii de teze plagiate pe teritoriul patriei noastre. Plagiatul la români nu mai înseamnă nimic”, de vreme ce mai toți prim-miniștri de la Ponta încoace sunt plagiatori. Numai că povestea tezei lui „Ionuț“ nu este una obișnuită. Ea nu e o teză plagiată oarecare, asemeni miilor sau zecilor de mii de teze care au ieșit după 1990 din „fabrica de doctorate“ din România, al cărei mecanism de formare și funcționare a fost analizat pe larg de Emilia Șercan într-o carte purtând întocmai acest titlu[4]. Teza lui „Ionuț“ e unică pentru că este „îndrăcită“. Are „partea diavolului“ în ea. Fără să-și bage dracul coada, lui „Ionuț“ nu-i putea trece prin cap să facă o facultate unde se învață slujirea Domnului, ca să intre apoi în viață furând. Și asta încă nu e mare lucru. Că doar s-au mai văzut popi furând. Dar să furi tocmai într-o lucrare de doctorat de etică? Asta deja e ceva original. Dar nici asta nu-i până la urmă cine știe ce. Or fi existând pe lumea asta și profesori de etică plagiatori. Sau, mai știi?, unii pe care-i împinge diavolul să tranzacționeze doctorate. Numai că diavolul lui „Ionuț“ s-a întrecut pe sine și pe toți diavolii din lume. Căci lucrarea se numește explicit Etica între teologie și filozofie. Analiză comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creștin. Auziți, să furi în timp ce faci „analiza valorii morale a muncii în ethosul creștin“! Dar nici asta nu e tot! Se poate mai mult: să furi în timp ce scrii pagini avântate despre „etica muncii la români“ în timp ce ești român, român sadea, născut în Târgoviște! Ce ticăloșie barocă, în trepte, ce pagodă!
Să recapitulăm, așadar: 1. „Ionuț“ îl slujește pe diavol (prin furt calificat intelectual) intrând în lume cu o diplomă prin care anunță că îl va sluji pe Domnul. 2. „Ionuț“ fură calificat intelectual dându-și doctoratul în etică. 3. „Ionuț“ fură calificat intelectual luându-și ca temă doctorală „valoarea morală a muncii“. 4. „Ionuț“ fură calificat intelectual nu vorbind despre orice valoare morală a muncii, ci doar despre morala muncii „în ethosul creștin“, axat, cum știe oricine, pe cinste și care, printre comandamentele morale date lumii, l-a pus și pe „să nu furi!“. 5. „Ionuț“ îl slujește, în sfârșit, pe Necuratul, lăudând, ca român, etica muncii la români. Ce performanță unică! Ce mise en abyme postmodernă! Ce operă de artă! Ce furt cinic și nerușinat!
Dar „partea diavolului“ nu se încheie aici. „Profesorul Vasile“ i-o fi dat lui „Ionuț“ un titlu de doctor socotindu-l băiat de viitor, dar și „doctorul Ionuț“ l-a firitisit cum se cuvenea pe profesor. În volumul aniversar cu titlul 50 de ani în Facultatea de Filozofie. Pe calea moralei elementare, dedicat lui „Vasile” cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, „Ionuț“ scrie un text în care mărturisește înfiorat că a găsit în el, în „Vasile“, pe maestrul pe care-l aștepta și de la care a învățat „înaltul sens formator al discipolatului“. El, „Vasile“, i-a arătat
„ce înseamnă să fii om de cultură. Cum să-ți alegi reperele, cum să cântărești valorile, cum să iei anumite decizii morale și profesionale, cum să te exprimi în spațiul public și, finalmente, cum să te găsești pe tine însuți“.
Cum sună toate astea ieșite din gura unui plagiator? Cum l-o fi învățat „Vasile“ pe „Ionuț“ să „ia decizia morală“ de a plagia? Sau să se găsească pe sine însuși plagiind?
Doamne, ce cuvinte îmbârligate știe diavolul să pună în gura cuiva! Dar și cum știe să-și bată joc de el! Căci, în realitate, cel pe care „Ionuț” îl consideră „unul dintre cei mai armonioși oameni de cultură pe care i-am cunoscut“ („Vasile“ adică) rezultă că rămâne, când tragem linia sacrei relații „maestru –discipol“, cel care l-a învățat să plagieze sub coordonarea sa. Ce tandem splendid au format cei doi: așa maestru, așa discipol, așa discipol, așa maestru.
În cazul lui „Ionuț“, lucrurile însă încep abia când crezi că, dincolo de limita atinsă, nu mai poate urma nimic. Ei bine, după ce a apărut textul din „Contributors“ al lui Cătălin Cioabă, pe „Ionuț“ nu s-a grăbit nici un ziarist să-l întrebe ce s-a întâmplat cu doctoratul său. Omul a așteptat o vreme, ascuns ca găina în grămada de lemne, să vadă dacă începe scandalul. O fi primit și semne liniștitoare din partea Universității că „similitudinile“ nu vor depăși poate 30% din volumul lucrării. (Auziți cum se numesc în noua tehnică de spălare a plagiatelor pasajele furate cuvânt cu cuvânt: similitudini!) Deși dl Cioabă a cerut în repetate rânduri Universității componența comisiei de susținere și referatele la lucrarea de doctorat cu pricina, dat fiind că e vorba de informații de interes public, instituția care a acordat titlul refuză să le facă cunoscute, ba chiar le păzește cu strășnicie.
Cert e că „Ionuț“ s-a hotărât, pe 26 martie a.c., să iasă în arenă bărbătește. Evident, tot în regie diavolească, într-un ziar online care poartă numele Elita României și care, aflăm din chiar frontispiciul ziarului, reprezintă
„locul în care celebrăm reușitele, performanțele, unicitatea românilor de pretutindeni. Dacă ești bun în ceea ce faci, ai realizat ceva frumos la viața ta, ai un proiect interesant sau o poveste care inspiră, atunci meriți să intri în Elita României!“
Or, așa stând lucrurile, cui putea să-i ceară un interviu Elita României, dacă nu proaspăt descoperitului plagiator, acestei „unicități“ românești, acestui „român de pretutindeni”? Adică, așa cum ne spune intervievatorul, unuia „dintre puținii politicieni de stânga care spun lucrurilor pe nume, cu orice risc“. Și într-adevăr, reprezentantul elitei românești „Ionuț“ spune lucrurilor pe nume fără să sufle un cuvânt despre drăcescu-i furt și fără ca reporterul să-i pună vreo întrebare necuvenită.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
