Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Noroi și nuferi. Trei exemple japoneze despre cum să tratezi vulgarizarea artei

de     Contributors.ro
Duminică, 14 aprilie 2019, 18:20 Actualitate | Opinii


Alina Bratosin
Foto: Arhiva personala

Zilele trecute, a răsunat internetul din cauza unui scandal artistic, în care a fost implicată o trupă de teatru, care, aflată în deplasare într-un mic oraș nu departe de București, a fost apostrofată de către public, din cauza cantității mari de cuvinte vulgare din timpul unui spectacol. Imediat internauții s-au împărțit în două tabere: de o parte a fileului se găsesc cei care îi atacă pe spectatorii care au părăsit sala, acuzându-i că sunt inculți sau prea conservatori, și că nu apreciază noutatea artistică, tradusă uneori în cuvinte vulgare, iar de cealaltă parte a terenului sunt cei care se declară sătui de vulgarizarea societății și care încearcă să își găsească refugiul în artă, iar când se apropie mai mult de aceasta, își dau seama că și ea s-a degradat și se zbate în mocirla din fundul lacului pe care plutesc flori de lotus.

Nu mă pot pronunța cu privire la care tabără are dreptate, pentru că nu am văzut respectiva piesă, însă lucrul pe care vreau să îl aduc în discuție, pornind de la acest eveniment, este clișeul potrivit căruia, dacă nu guști arta cu accente vulgare, ești pudibond, elitist sau paseist. Împotriva acestor afirmații am găsit exemple în istoria literară a Japoniei, pe care vi le prezint mai jos:

1. Pudibonderia

În Japonia clasică, cei care aveau acces la educație erau doar nobilii, fiind, astfel, singura categorie care producea literatură. Nu trebuie, însă, să ne închipuim că literatura japoneză trata numai despre flori de cireș, oricât de eterici ar fi fost practicanții ei. Trata despre multe alte lucruri, unele destul de intime, precum aventurile doamnelor de la Curte sau pasiunea unui anumit „prinț strălucitor“, celebrul Genji, pentru femei (inclusiv pentru o copilă aflată mult sub vârsta la care în România de azi și-ar fi putut face buletin). În ciuda subiectelor enumerate mai sus, textele din epocă au fost privite ca model literar și de eleganță. Trupurile dezbrăcate și relațiile intime s-au putut integra foarte bine în literatura de cel mai înalt nivel. Și nu numai datorită faptului că romanul al cărui personaj l-am evocat are în centru viața de la Curtea imperială. Modul rafinat în care sunt construite textele, complexitatea observațiilor, bogăția limbajului, eleganța descrierilor, a trimiterilor culturale, toate acestea au făcut din textele epocii clasice exemple de reușite literare, care și-au găsit admiratori inclusiv în secolul nostru. Tratarea temelor intime din literatura de calitate este similară cu un fenomen al zilelor noastre, în care găsim fotografii cu nuduri și imagini pornografice, diferența stând în talentul și intenția fotografului (unghiuri, așezarea modelului și altele). Așadar, nu subiectul este cel care oferă calitatea unei opere de artă, ci modul în care este tratat. Artiștii au libertatea de a alege orice subiect, cu condiția ca prin viziunea și meșteșugul lor să îl transforme în subiect artistic.

2. Elitismul

Trecem către epoca medievală, unde, în paralel cu un tip de teatru extrem de sofisticat, Nō, destinat elitelor, se dezvoltă și un alt gen, un teatru comic, Kyōgen, gustat și de către oamenii de rând. Nu doar subiectele erau foarte diferite între cele două, ci și registrul stilistic. În timp ce primul era foarte sobru, foarte elegant și intelectualizat, cel din urmă era scris în limbaj cotidian, putând fi înțeles de toată lumea. Lucrul interesant aici este că acest teatru comic a intrat în cultura înaltă, deși cu subiecte triviale și cu un limbaj neobișnuit, în comparație cu ruda sa mai aleasă, printr-un mecanism foarte simplu: curățarea de vulgarități, fie de limbaj, fie din jocul actorilor, care, vrând să obțină efecte comice, se puteau servi de corpul lor mai mult decât era cazul. Cele două genuri au început să se îmbine și să facă parte din același spectacol, piesele comice servind ca interludii pentru cele Nō. Așadar, nu a fost nicio problemă pentru intelectualii din epocă să accepte acest gen de teatru, deși trata despre viața oamenilor de rând și deși limbajul folosit acolo nu era unul rafinat. Nu subiectele inspirate din viața cotidiană și nu limbajul natural fac literatura de proastă calitate. Unele piese literare sunt valoroase tocmai prin naturalețea limbii în care sunt scrise, prin fluența cu care se înlănțuie frazele sau chiar prin caracterul pitoresc. Dificultatea este să descoperi care este limita naturaleței limbajului, pentru a nu cădea într-o farsă cu un unic personaj, prostul gust. Iar în cazul exemplului nostru, cât de departe de elitism este situația în care se aduc în același loc o piesă care recreează atmosfera unei legende clasice și una care spune povestea unor servitori pe care stăpânul îi lasă singuri acasă și care îi epuizează acestuia rezerva de miere din dulap, temându-se, apoi, de furia lui.

3. Paseismul

În epoca premodernă, odată cu dezvoltarea economică prin care trece Japonia, arta a început să fie mai degrabă destinată celor care aveau putere de cumpărare, și anume orășenilor. Poarta culturii era deschisă pentru aceștia mai ales în calitate de consumatori. Dar și în ceea ce privește statutul social al creatorilor se produc schimbări, căci a face parte din clasa aristocraților nu mai reprezenta o condiție sine qua non pentru a fi poet sau prozator. Acești noi creatori se adună în diverse școli care vor să răstoarne modelele clasice. Mă voi referi aici numai la exemplul poeziei haikai (la origine, un tip de poezie comică), aflat în contrapondere cu un gen al poeziei clasice, renga. Prima etapă prin care trece poezia haikai este parodierea modelelor și introducerea cuvintelor vulgare în limbajul poetic. Însă, după cum spuneam, aceasta a reprezentat doar o etapă, pentru că primul lucru pe care l-a făcut grupul de poeți care a reformat cu adevărat poezia din acea epocă a fost să elimine cuvintele și imaginile vulgare și să caute noutatea în alte locuri (spre exemplu, în importul de forme artistice din China). Acest grup de poeți avea membri care nu proveneau din clasa aristocraților, ci, dimpotrivă, erau oameni de o condiție socială destul de modestă. Și totuși, și-au dat seama că pentru a rămâne în istorie este important nu să violezi toate normele de eleganță, ci să fii capabil să scrii ceva valoros, dincolo de revoltă. Este bine să ai curaj să răstorni modelele, cu condiția ca ceea ce pui în loc să fie cel puțin la fel de bun. Manierismul este detestabil, la fel și lipsa de curaj sau teama de a experimenta. Marile opere sunt experimente, sunt acte de curaj, dar nu doar pentru aceasta au rămas în istorie. Există în ele mai mult decât revoltă, există noi tipuri de sensibilitate, noi propuneri de structură, noi viziuni despre lume.

În chip de concluzie, aș vrea să răspund unei alte critici aduse celor care nu pot pune fără discernământ semnul egal între nou și valoros, cu argumentul că posteritatea va fi cea care va decide dacă o nouă mișcare este sau nu de bună calitate, indiferent de conținutul ei sau de limbajul pe care îl folosește. Este adevărat că multe dintre lucrările foarte importante (din pictură, literatură sau muzică) au scandalizat la vremea apariției lor. Dar este la fel de adevărat că foarte mulți artiști, mai numeroși decât cei din prima categorie, s-au bucurat de aprecierea criticilor și a publicului încă din timpul vieții, iar faima lor a reverberat până în epoca noastră.



Citeste intreg articolul s i comenteaza pe Contributors.ro

















2444 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version