De ani buni lucrez la o companie britanică. Trăiesc first handaventura Brexit. Firmă britanică, clienți britanici colegi britanici, ca atare în vara lui 2016 subiectul Brexit revenea aproape zilnic în discuție. În seara zilei de 23 iunie principalele agenții de știri anunțau victoria taberei Remain, conform exit poll-urilor de după încheierea votului, ce confirmau sondajele de opinie anterioare. Am plecat liniștit la culcare.
A doua zi era vineri, se simțea deja adierea week-endului. La birou, primul lucru pe care l-am observat a fost un mail trimis de Managing Director și adresat întregii firme. Asta nu se întâmplă prea des. În plus, ce mi-a sărit în ochi era ora la care fusese trimis - pe la 5:30 dimineața. Ce se întâmplase? Peste noapte rezultatele se schimbaseră, partida Leavecâștigase cu o diferență de peste 1 milion de voturi. Mailul avertiza asupra situațiilor dificile ce vor urma și trasa deja câteva linii de acțiune pentru supraviețuire. Până în septembrie lira s-a prăbușit cu mai mult de 15% față de euro. Economia britanică importa peste 50% din bunurile de consum din UE, în consecință pentru o companie comercială asta însemna o creștere bruscă, substanțială a costurilor. Trăiam vremuri interesante.
După trecerea șocului, mass-media se întreba cum a fost posibil? E dificil de găsit o singură explicație. Pentru publicul român, apartenența la UE echivalează, pe bună dreptate, cu atașamentul la lumea civilizată. Perspectiva în UK e diferită. Rândurile de mai jos încearcă să ofere una din multiplele fațete ale aceste perspective.
Demult, tare demult, pe când producatorii serialelor de comedie nu simțeau nevoia să adauge un calup de râsete chiar după fiecare replică, în Marea Britanie era difuzată una din cele mai bune serii de satiră politică de la caricaturile din Punch Magazine încoace.
Scrise de Antony Jay și Jonathan Lynn, Yes Minister, urmat de Yes, Prime Ministerurmăresc cariera politică a lui Jim Hacker, dirijată magistral de sfaturile, analizele și mașinațiunile lui Sir Humphrey Appleby, imagnea perfectă a tehnocratului elitist ministerial: “Nu sunt nici pentru, nici împotriva a nimic. Sunt doar un vas umil în care miniștrii iși revarsă fructele muncii și rezultatele remarcabilelor strădanii intelectuale”. Se spune că era serialul favorit al d-nei Margaret Thacher.
Câteva extrase din savurosul serial ne pot dezvălui multe despre complicata relație a Regatului Unit cu UE și predecesoarea sa, Comunitatea Economică Europeană. E desigur o chestiune serioasă, nu e de glumă, viitorul Marii Britanii e in joc, al NATO, al UE etc. În final s-ar putea să nu ajungem la vreo concluzie revelatoare dar măcar, sper, ne vom fi amuzat și vom fi mai senini. Pentru o experiență completă, accesarea linkurilor e de neevitat.
1. Scepticismul istoric al britanicilor față de Europa -Yes Minister explains the EEC (EU) [link]:
“Eu nu sunt ca tine, Humphrey, eu sunt pro-Europa, doar că sunt anti Bruxelles. Uneori cred că tu ești anti-Europa dar pro Bruxelles.”
„Birocrația [bruxelleză] e consecința directă a internaționalismului. Din ce alt motiv ar exista un Comisar englez, cu un Director General francez imediat sub el, căruia îi raportează un Chef de Division italian și tot așa mai departe ? E ca în Turnul din Babel, ba nu, e chiar mai rău, e ca la ONU.”
„Știi bine ce se spune despre oficialul european obișnuit: are abilitatea organizatorică a unui italian, flexibilitatea unui neamț si modestia unui francez.”
2. Politica externă britanică - Why the UK is in the EU [link]:
“Ministerul de Externe este pro-Europa pentru că este împotriva Europei.”
„Am avut același obiectiv de politică externă în ultimii 500 de ani: o Europă dezbinată. Pentru acest scop am luptat alături de olandezi împotriva spaniolilor, alături de germani împotriva francezilor, de francezi și italieni împotriva germanilor și de francezi împotriva italienilor și germanilor. Dezbină și vei cuceri ! De ce să schimbăm ceva acum, când a funcționat atât de bine ?”
3. Tradițiile britanice amenințate de birocrația bruxelleză- Euro Sausage [link] :
“- Ne-au impus standardul euro-cârnatului.
- Dar nu pot să ne interzică sa mâncăm cârnat britanic !
- Nu, dar nu mai avem voie să-i spunem « cârnat ».
- Dar cum ?
- «Tuburi de măruntaie emulsionate cu conținut ridicat de grăsimi».”
În 2016 cei doi scenariști se reunesc și publică în The Guardian un Yes Minister Brexit special [link]. Sir Humphrey îi dezvăluie ministrului arcanele funcționării Uniunii Europene: “Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat cu Consiliul European sau cu Consiliul Europei – nici cu Consiliul Miniștrilor, și acesta denumit uneori Consiliul, deși nu e același Consiliu ca celălalt Consiliu și de fapt nici măcar nu e o instituție a UE”.
Și totuși ce urmăresc britanicii cu Brexitul? La întrebările concrete ale lui Sir Humphrey ministrul ridică din umeri:
„ Ministrul : Hm, nu știu sigur, n-ai putea să îmi clarifici dumneata?
Sir Humphrey:Eu sa vă clarific? Dar dumneavostră sunteți printre cei care au condus cu succes campania pro-Brexit la referendum.
Ministrul :Așa e, dar nu ne așteptam să și câstigăm. ”
Salt în prezent: cum ar descrie Sir Humphrey istoria și complicatul proces al Brexitului? Încercăm, cu modestele noastre mijloace, un rezumat în stilul său caracteristic: vrând sa reducă la tăcere oponenții din propriul partid, premierul David Cameron promite un referendum pentru ieșirea Regatului Unit din UE, împotriva propriilor convingeri pro-europene. Bazându-se pe nenumarate sondaje de opinie favorabile, îl organizează. Și îl pierde. Probabil nu-și amintea episodul din Yes Minister despre sondajele de opinie - Leading Questions [link]. Aflat sub șocului înfrângerii își prezintă demisia. La fel și Nigel Farage, liderul Ukip, doar că, în cazul său, șocul e al victoriei. Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece. Responsabilitatea realizării efective și negocierii Brexitului cu UE îi revine Theresei May, care militase contra Brexitului.
Un acord cu Uniunea Europeană trebuia să îndeplinească mai multe criterii: să concretizeze votul popular, dar să liniștească Scoția și pe al său lider, Nicola Sturgeon, care dorea rămânerea în UE și amenința cu independența; să păstreze uniunea vamală, dar să controleze granițele și imigrația; să rămână în Piața Comună, dar să facă și un acord comercial cu SUA, Commonwealth și alții; să păstreze importurile ieftine și aaces pe piața financiară europeană, dar să scape de muncitorii polonezi și români; să păstreze Gibraltarul, având hard border cu Spania, exact invers față de situația Irlandei de Nord, pe care o doresc în continuare în Regat, dar având soft border cu Irlanda europeană, de frica IRA. Soluția găsită aici are un nume care prevestește eșecul: backstop.
De partea cealaltă Spania e supărată pe Marea Britanie pentru Gibraltar, însă tinde să-i dea dreptate în privința Scoției, datorită Cataloniei; România îi dă dreptate Spaniei în privința Cataloniei, din motive de Ardeal/Trianon, dar simpatizează cu opinia Scoției împotriva Brexit pentru că e bine să ai britanicii aproape în Consiliile UE, când se negociază conducta de gaze dintre Rusia și Germania. Care ar dori să continue exporturile industriale în Insulă, dar nici nu vor să-i supere pe francezi și luxemburghezi care aspiră să devină noile centre financiare ale Europei. Luxemburghezii pe de altă parte concurează puternic cu Olanda pentru firmele de casuță postală, ambele fiind îngrozite de perspectiva plecării acestora în offshore-uri de tipul Insulele Virgine Britanice, doar că mai aproape, la Londra.
După peste doi ani de negocieri complicate britanicii reușesc să ceara o amânare. Dar ce fel de amânare ? Doamna May ar dori ca Parlamentul britanic să-i aprobe acordul cu UE, parlamentarii o tot refuză, motive se găsesc cu nemiluita. Părăsirea Uniunii fără nici un acord e de negândit, ca atare devine probabilă, căci majoritatea respinge prezentul acord, deși UE spune că e singurul acord. House of Commons vorbește preluarea controlului asupra procesului, dar momentan parlamentarii par să voteze doar ceea ce nu le place la fiecare din variantele discutate, fără a oferi o alternativă viabilă. Ce-i de facut ? O amânare scurtă urmată de aprobarea a ceea ce s-a respins acum o saptămână, sau una lungă urmată de ce anume? Altă amânare? Bine, să fie scurtă. Cât de scurtă? Atât cât să cuprindă alegerile parlamentare, în care cetățenii britanici ar vota pentru o Uniune pe care o părăsesc, sau și mai scurtă ? Dar dacă nu ar mai părăsi-o? Poate un nou referendum, prin care să se renunțe la rezultatul primului referendum? Urmat eventual de un al treilea care să-l invalideze pe al doilea ? Cine garantează rezultatul ? Sir Humphrey ne avertizase asupra riscurilor democrației. Lăsat să aleagă de capul lui, poporul poate lua decizii…nerezonabile – If the right people don’t have power [link].
Lasând gluma la o parte, sentimentul care pare să ia în stăpânire publicul britanic e de frustrare față de un establishment care fuge de responsabilitate sau încearcă sa denatureze jocul. E o situație ce poate deveni periculoasă, reacțiile oamenilor încep să se reflecte nevoia unei direcții clare, oricare ar fi. Nigel Farage și-a anunțat revenirea în politică, la conducerea nou înființatului Partid pentru Brexit.
Respectarea regulilor jocului este centrală în cultura politică britanică și dupa cum argumenta Karl Popper, patriarhul liberalismului modern, crucială pentru orice societate liberă. E posibil ca votul majoritar să fie eronat, nu asta e cel mai important. Esențială este respectarea regulilor pre-stabilite liber(i).
Până la urmă, după cum am învățat tot de la profesorul de origine austriacă, viitorul este deschis. Brexitul s-ar putea dovedi pe termen lung cea mai bună soluție pentru Regatul Unit. Comunitatea Europeană se confruntă ea însăși cu nenumărate probleme. Discipol și fost elev al lui lui Popper la London School of Economics, miliardarul George Soros avertiza demult asupra acestora(ii). Ba chiar s-a folosit de erorile de construcție ca să câștige peste 1 miliard de $ în 1992, pariind împotriva lirei sterline și obligând Banca Angliei să părăsească European Exchange Rate Mechanism. Recent, Soros șoca audiența cu o analogie între căderea Uniunii Sovietice și o posibilă prăbușire a UE (iii). Nu este singura voce, din zona liberală sau conservatoare, care subliniază problemele de concepție și gestiune ale Uniunii.
Indiferent de tabără, pro sau contra Brexit, în discuțiile de zi cu zi dintre britanicii obișnuiți concluzia e cam aceeași: Ce s-a făcut s-a făcut. Gata. Let’s move on ! Din ultimele luări de poziție ale președintelui Macron, se pare că sentimentul e împărtășit și în sferele de decizie de dincolo de Canalul Mânecii.
Probabil cel mai cel mai cunoscut istoric britanic al momentului, Niall Ferguson, prieten al lui David Cameron, fost votant pro-UE la referendum, declara că a greșit sprijinind tabăra Remain(iv). Într-o excelentă, recentă analiză pentru CNBC, el reiterează analogia între Brexit și un divorț mai lung și mai costisitor decât oricine se aștepta. Însă Uniunea Europeană are probleme și mai grave, la care nu are soluție. Peste 10 ani, spune Ferguson, Brexitul s-ar putea dovedi a fi fost divorțul de un muribund(v).
Va fi un proces lung, dificil, poate chiar dramatic pentru Marea Britanie. Dar nu neapărat o tragedie. La un moment dat, locatarul de la Downing Street 10, oricare ar fi acela, le va reaminti concetățenilor cunoscutul îndemn britanic, intrat deja în cultura pop mondială: ”Keep Calm and Carry On !”
Sir Humphrey ar răspunde plin de solicitudine – „Yes, Prime Minister.”
Citeste si omenteaza pe Contributors.ro
