Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Împietrirea canonică a inimilor: criza ucraineană a Ortodoxiei

de Petre Guran     Contributors.ro
Miercuri, 20 februarie 2019, 9:51 Actualitate | Opinii


Petre Guran
Foto: Arhiva personala

Manualele de istorie și geopolitică, pe care le răsfoiesc oamenii grăbiți ai timpului nostru, observă că nu există o Biserică ortodoxă, ci un număr variabil de Biserici ortodoxe naționale. Acestea sunt autocefale, paisprezece la număr, sau autonome, alte nouă, patriarhale sau arhiepiscopale/mitropolitane. Cititorul, care nu este specialist în istoria dreptului canonic, se pierde în această poveste. Unele dintre aceste Biserici reprezintă identitatea istorică a majorității care compune ethosul național și astfel își justifică dreptul la autocefalie. Altele în schimb sunt minoritare în cadrul națiunilor care formează state contemporane, dar își justifică autocefalia prin circumstanțe istorice din trecut. Dar până și această logică a legăturii cu națiunea este una circumstanțială.

Forma organizatorică a Ortodoxiei contemporane este modelată de istorie, adică de întâmplări și circumstanțe, de conflicte și de reîmpăcări în cadrul cărora principiile și canoanele au fost folosite ca un bisturiu, care taie sau vindecă după priceperea și bunavoința celui care-l mânuie. Este inutil să extragem reguli din observații istorice. Uneori temeiul autocefaliei provine dintr-un trecut foarte îndepărtat, cum e cazul Ciprului (autocefalie din 431), deși grupul etnic are toate elementele unei legături directe și strânse cu Imperiul bizantin și cu națiunea elenică. Alteori vorbim strict de considerente de oportunitate geopolitică din ultimii 30 de ani.

Ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă cercetarea istoriei este să argumenteze în favoarea unor autoproclamate drepturi și mai ales să justifice acțiuni din prezent. Pe de o parte studiul istoric se va lăsa determinat de interesul contemporan și astfel va selecta și ordona argumentele de natură istorică pro causa. Chiar dacă nu vorbim de o falisificare în sensul brutal, documente plăsmuite sau cronologii modificate, tot se ajunge la o reprezentare părtinitoare și unilaterală a istoriei. Pe de altă parte este o imensă naivitate a crede că simple drepturi istorice vor face față vreodată forțelor politice active în prezent. Argumentele istorice vin în anticiparea sau în justificarea unui act de forță.

Dar ce înseamnă de fapt această constatare că structura ecleziologică a Ortodoxiei este produsul istoriei? Cine este istoria? Nu este cumva rezultatul voinței de putere a actorilor istorici? Este adevărat că generalisimul Stalin a subevaluat puterea credinței și a aspirațiilor înalte ale omului, dar totuși nu s-a înșelat că diviziile de tancuri sunt un instrument de putere mai imediat și mai vizibil. De-a lungul timoului, împărați, regi, principi, generali, președinți sau prim-miniștri au interacționat violent sau strategic cu oameni care s-au ridicat să vorbească în numele Bisericii. Non possumus a fost răspunsul multora, începând cu martirii din Abitinae, care nu putea trăi fără euharistia duminicală, continuând cu Ambrozie al Milanului, Ioan Gură de Aur al Constantinopolului, Leon cel Mare și Martin, episcopii Romei, Filotei Kokkinos al Constantinopolului, Filip al Moscovei sau Sofronie al Moldovei. Alții au aplicat iconomia, adică adaptarea răspunsului la context și la obiectivele urmărite.

Tot ceea ce înseamnă atribuții canonice ale unui episcop s-a născut cel puțin dintr-un act de bunăvoință politică, dacă nu dintr-un abuz de putere sau dintr-o negociere de pe poziții inconfortabile între un reprezentant al Bisericii și unul al puterii politice. Fie că vorbim de canonul 28 de la Calcedon, fie de canonul 102 de la conciliul in Trullo, rangul patriarhal al Moscovei sau autocefaliile naționale moderne toate au beneficiat de circumstanțe istorice. Apelul la această istorie canonică consfințește involuntar și cu stângăcie primatul obiectivelor politice asupra celor duhovnicești.

Pe scurt, nu se poate argumenta canonico-istoric o decizie precum cea a acordării sau refuzului autocefaliei unei Biserici ortodoxe în Ucraina. De ambele părți se pot construi pledoarii, de ambele părți sunt argumente false și fapte prezentate incomplet. Istoria a încurcat întratât de strâns ițele canonice încât unitatea de iubire a corpului eclezial a fost strangulată de logica perversă a acestor ițe.

Dacă noul principiu de organizare teritorială al Bisericilor ortodoxe este cel național înseamnă că orice individ care se declară parte a unei națiuni este și parte a Bisericii sale naționale. Pe cale de consecință orice Biserică națională este teritorial universală, fiindcă oriunde s-ar afla un membru al națiunii el are drept la jurisdicție ecleziastică națională. Iar dacă într-o casă s-ar aduna 14 membri ai celor 14 Biserici autocefale, asupra acelei case ar avea jurisdicție 14 episcopi ortodocși. Apelul la argumentul limbilor vernaculare nu este imparabil, fiindcă un singur episcop poate păstori mai multor comunități lingvistice cu un minim efort filologic. Adevărul trebuie să fie comunicabil în orice limbă ar vorbi un pământean, dar asta nu înseamnă că se sacralizează toate limbile pământului. Este de netăgăduit că o limbă care s-a format prin circulație culturală universală timp de trei milenii este și mai exactă și mai nunțată decât o limbă vernaculară recentă, fără a extrage dreptul la exclusivism din această observație.

Dacă noul principiu de organizare este însă statal, în sensul că fiecare stat are dreptul să ceară o jurisdicție ecleziastică autocefală, atunci nu numai că Biserica se lasă în voia unor evoluții istorice imprevizibile și iraționale, dar se și supune imediat și direct puterii politice. Legăturile liturgice și euharistice ale acestor celule ecleziastice independente nu mai sunt decât un surogat de unitate, fiindcă cea mai mică poziționare antagonică a statelor atrage după sine și animozitatea Bisericilor de pe teritoriul statelor respective. Prin urmare, fie Bisericile naționale devin un soi de patriarhii ecumenice pentru națiunile lor, fie se închid în interiorul unor statalități efemere. Ironia căderii extreme în istorie este că până și istoria cade victimă acestei logici. Spre exemplu, cine este mitropolia Kievului din punctul de vedere al continuității istorice? Primul răspuns posibil: continuatorul legitim al mitropoliei medievale cu titulatura oficială „a Kievului și a Întregii Rusii” este scaunul arhiepiscopal al Moscovei, deci patriarhul Chiril, fiindcă înainte de actul de la 1448 de alegere unilaterală a unui mitropolit la Moscova s-a constatat vacanța scaunului de Kiev din cauza adeziunii personale a mitropolitului Isidor la schisma occidentală. Al doilea răspuns posibil: continuatorul mitropoliei Kievului este IPS Onufrie, ocupând scaunul mitropoliei care în 1464 își declară reintegrarea în patriarhia de Constantinopol, iar în 1686 este cedată patriarhiei Moscovei, de îndată ce țarul Rusiei preia controlul Kievului. Această patriarhie însă a încetat să existe după câteva decenii din voința aceluiași țar Petru cel Mare, iar mitropolia Kievului a devenit pur și simplu parte a Imperiului rus. Al treilea răspuns posibil: mitropolia Kievului se regăsește în restabilita mitropolie din 2018, condusă de Epifanie, care continuă mitropolia care și-a încetat existența în 1686, prin cedare sub presiune politică și de facto ocupare. Las la o parte întrebarea: care este națiunea ortodoxă inaugurată de convertirea marelui kneaz Vladimir din 988?

În aceeași perspectivă istorică se pune întrebarea cărei națiuni îi aparținea patriarhia de Constantinopol la înființare, în urmă cu 1000 de ani sau astăzi? Dacă este grecească nu mai este ecumenică, iar dacă este a statului în sânul căruia își are sediul istoric azi este o Biserică turcească. Din aceste impasuri logice nu se poate ieși în actualul sistem de gândire canonică.

Lipsa de imaginație, de inițiativă și bunăvoință în relația dintre Bisericile ortodoxe autocefale ar putea fi înțeleasă ca fiind consecința așa-numitei traume a membrului amputat. Mă refer aici la împăratul creștin, monarhul protector al Bisericii, apărător al Ortodoxiei, țarul alb. Existența acestuia a modelat ecelziologia orientală, în care vârful piramidei ierarhice nu se află direct în punctul suprema al priamidei, ci întrucâtva alături, tocmai fiindcă era imperial, nu clerical, deci nu era de aceeași natură. Funcția această imperială a fost amputat în repetate rânduri: în 1204 prin Alexios V Dukas, în 1261 cu detronarea lui Ioan IV Laskaris, în 1369 cu convertirea la catolicism a lui Ioan V Paleologul, la Florența în 1439 prin sfâșietoarea semnătură a lui Ioan VIII, pe zidurile Constantinopolului în 1453, prin asasinarea țareviciului Dimitri Ivanovici de către Boris Godunov, în martie 1917, pe 30 decembrie 1947. Persistă oare speranța că această amputare nu este decât o rană trecătoare? Sau mult mai prozaic și obtuz confundă cineva o monarhie de drept divin cu autoritatea birocratică, imanentă și tranzitorie a unui guvern rezultat din jocul politic dintre sufragiul universal și fundalul clientelar al partidelor politice? De ce nu ne putem închipui că cercul istoric al monarhiei se închide acolo unde s-a deschis, când Dumnezeu a concedat poporului ales un monarh pământesc și vizibil în locul monarhiei spirituale și greu perceptibile istoric a Dumnezeului celui Preaînalt (I Regi 8)? Prezent iconografic ca „Împărat al împăraților” în registrul întâi al naosului bisericilor ortodoxe, invocat în imnul heruvic ca Împărat al tuturor înconjurat de cete îngerești, nu este azi Hristos mai rege ca niciodată? De ce n-ar putea trupul să asculte de vocea capului împărătesc care zice: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 25-27).

Dar dacă Serghei Bulgakov a avut dreptate că „Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ”, atunci singura cale de ieșire din impasul actual este restaurarea icoanei Bisericii lui Hristos – vizibilă, ierarhică, sacramentală și morală. Dar pentru a asigura cititorul avizat că nu fac proză solovioviană fără să-mi dau seama, precizez că mă refer la plămânul oriental al Acesteia. Nu discut aici destinul istoric și suferințele celuilalt plămân. Deocamdată, fiecare se ocupă de cel pe care l-a primit spre viață istorică. Dar cel puțin nu putem nega faptul că principiul ierarhic și reprezentarea personală a Bisericii în diferite momente istorice au jucat un rol pozitiv, așa cum l-a înțeles și Vladimir Soloviov și mulți teologi ortodocși de seamă în secolul al XX-lea, mă refer aici la rolul primatului papal în Biserică în primul mileniu creștin. Relația dinamică între sinodalitate și acțiune primațială asigură tocmai capacitatea de a interveni în istorie și de a-i imprima o calitate transcendentală. Cazul rătăcirii monotelite și apelul Sf. Maxim Mărturisitorul la autoritatea tronului roman este paradigmatic. Iar după tragica separare a plămânilor Bisericii în 1054 și mai ales după adâncirea acestei rupturi prin violența din 1204, patriarhia ecumenică a învățat să joace cu folos rolul de coordonator și îndrumător al Bisericii Răsăritului. Acest rol a fost providențial, fără el nu am vorbi azi de o Biserică ortodoxă și de Ortodoxie. În fața acestui trecut, actuala închidere a patriarhiei ecumenice în cadrele strâmte ale unei comunități etnice și în universul conceptual al geopoliticii pare o stranie cecitate. Chiar dacă înțelegem că patriarhia ecumenică nu reprezintă doar aproape stinsa comunitate creștină din Turcia, ci o mare și bogată diasporă grecească, extinsă uneori și asupra unor fragmente din diaspora altor națiuni balcanice și est-europene, tot suntem – statistic, intelectual și simbolic – foarte departe de o reală, substanțială aspirație spre universalitate. Constantinopolul era încă în 1204 perceput ca cel mai mare oraș al lumii, cel mai bogat, cel mai învățat și cu adevărat leagăn al creștinismului. Amintesc acest fapt numai pentru a înțelege că nu putem purta discuția de azi în termenii unei istorii milenare, foarte variată în evoluția ei socială și politică. Speranța care s-a născut în mod paradoxal după căderea Imperiului rus în 1917, că diaspora ortodoxă în Occident ar putea produce convertirea acestuia la adevărata credință, Ortodoxia, nu și-a arătat roadele încă. În schimb, deși cu decalaj față de societățile Occidentului și cu încă nedeslușite detururi prin totalitarismele moderne, secularizarea nu a întârziat să transforme iremediabil țesutul social și mentalitățile Balcanilor și Europei răsăritene. Istoria nu mai poate fi gândită nici măcar în termenii epocii interbelice. La ora la care Ortodoxia este chemată să-și practice profetismul evanghelic, măcar în spațiul ei istoric, asistăm la tragica fărâmițare a icoanei Împărăției în facțiuni etnofiletiste rivale.

Singurul pas eficace către restaurarea Ortodoxiei este deschiderea reciprocă a Bisericilor naționale una față de cealaltă și toate împreună față de patriarhia ecumenică. Cu excepția patriarhiilor orientale, care își păstrează statutul doar grație prestigiului simbolic al istoriei lor milenare, toate celelalte Biserici naționale sunt la originea lor mitropolii ale patriarhiei ecumenice. Mai mult ca niciodată Biserica mamă a Constantinopolului are nevoie de solidaritatea jertfelnică a fiicelor devenite surori prin forța circumstanțelor istorice. Adevărul este că niciuna dintre Bisericile naționale nu s-a născut printr-o liniștită și pașnică cumpănire a stării lucrurilor, printr-o decizie senină și din ințiativa proprie a sinoadelor locale sau generale ale Bisericii mamă.

Situația de criză din ziua de azi cere măsuri excepționale, ieșite din comun, dar mai ales ieșite din tiparele gândirii istorico-canonice care a prevalat până în prezent. Astfel, dacă Bisericile naționale ar renunța de bunăvoie la autocefalia lor pentru a-și recupera statutul istoric de la întemeiere, ar deveni membri de frunte ai sinodului permanent al patriarhului ecumenic și altfel ar sta cu el de vorbă în propria lui casă, aducând obiectivele locale, naționale și ecumenice la un numitor comun. Este de asemenea momentul de a conștientiza ridicolul expresiei „pan-ortodox”, parcă vorbim în termenii sindromului oalei sparte batjocorite de propriul ciob. Singurul sinod care contează este cel ortodox, iar ortodoxia unui sinod constă în receptarea lui de către Bisericile locale. Un sinod nu poate în același timp să ia hotărâri abuzive și să fie legitim și bine receptat, fiindcă – slavă Domnului – nu are diviziile armate cu care să-și impună măsurile abuzive. Deci singurul sinod ortodox este cel al tuturor episcopilor ortodocși din întreaga lume, ale cărui hotărâri sunt legitimate numai prin buna primire în toate Bisericile locale. Dacă într-o asemenea acțiune de întărire internațională a Ortodoxiei ne-am teme că se poate pierde sediul patriarhiei ecumenice din Fanar, trebuie să ne amintim că exilul de la Niceea al patriarhiei ecumenice a trezit conștiința istorică și acțiunea cu adevărat universală a acesteia, patriarhii epocii ridicându-se deasupra micului univers anatolian la care se redusese Imperiul și reintegrând atunci când numai avea puterea militară a Imperiului alături și mitropoliile europene care se aflau pe teritoriul altor state grecești și cruciate și arhiepiscopiile statelor slave care se uniseră temporar cu Roma.

O patriarhie ecumenică întemeiată pe participarea activă a tuturor componentelor naționale și locale ale Ortodoxiei, prin oameni și resurse materiale, prin sfințenia vieții și prin rugăciune, este singurul răspuns demn de criza în care se afundă Ortodoxia azi. O minimă luciditate economică și geopolitică ne-ar arăta că teritoriul european devine astăzi acel barbaricum sau terra missionis spre a cărui convertire era desemnat scaunul constantinopolitan prin canonul 28 de la Calcedon.

Primul pas pe această cale a restaurării Ortodoxiei ar fi refuzul bisericilor naționale de a intra în jocul orgoliilor ecleziastice și al intereselor geopolitice din jurul nou createi mitropolii autocefale a Kievului. Nici recunoașterea acesteia, nici încurajarea schismei proclamate de Moscova nu rezolvă criza și numai lipsa de tact și de soluții raționale a condus cele două patriarhii să ceară ca celelalte Biserici surori să se exprime pe acest subiect. Singurul interes al procesului de regândire ecleziologică demarat în Ucraina ar fi fost ca noua mitropolie să rămână în patriarhia ecumenică, ca prima componentă universală a acesteia, adică să anticipeze mișcarea centripetă, sinergică și renovatoare descrisă mai sus, venind în întâmpinarea tuturor etniilor care locuiesc pe teritoriul statului ucrainean de azi. Nu este vorba de a nega legitimitatea obiectivelor politice naționale ale unei națiuni vecine, ci despre de a face un apel către toate Bisericile naționale prin care acestea să înțeleagă faptul că participarea lor la obiective politice naționale nu numai că nu ajută la așezare pe principii creștine a vieții politice, amintesc aici că majoritatea națiunilor ortodoxe s-au afundat în tragedia totalitarismului, dar în plus împiedică manifestarea istorică a parrhesiei, a curajului și autorității de a mărturisi puternic Adevărul când vine ora tragediei și a suferinței. Biserica Bizanțului a devenit Biserica ortodoxă, în sens istoric, atunci când a știut să se despartă de destinul politic al statului bizantin. Cazul Ucrainei, stat contemporan așezat pe un teritoriu multiconfesional, multinațional, multicultural și cu o istorie extrem de schimbătoare aruncă în aer ideea filetistă.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




















1292 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version