“Dacă a fi moderni înseamnă a ne arăta incapabili să ne hotărâm asupra sorții care ni se hărăzește, atunci democrația devine regimul plângerii autorizate: ea alimentează o dorință pe care n-o poate potoli, ascute nerăbdările, face legitime cele mai nebunești pofte.”
Pascal Bruckner – Disconfortul Civilizator[1]
Atunci când puțini se mai așteptau, alegerile parlamentare din toamna anului 2016 au acționat pentru mediul politic din România, să-i spunem post-băsist, asemeni hârtiei de turnesol: a dovedit cât de caustice erau toate scurgerile de ambiție și orgoliu ale unei clase politice care, în cea mai mare parte, căuta de ceva ani să redobândească calea (mai sigură a) restaurației, întoarcerea la matca (atât de caldă, de calmă a) democrației de fațadă înfățișată fără rest de CPUN-ul moșit de (zâmbetul lui) Ion Iliescu și inspirat de laboratorul de tehnologii politice de la Kremlin.
Probabil că nu am fi ajuns aici dacă impetuosul lup de mare Traian Băsescu nu s-ar fi lăsat purtat de instinctul de animal de pradă ce l-a îndemnat să dea iama cu instrumentele ascuțite ale populismului politic[2] într-o mână și codul penal în cealaltă în lanul de politicieni (aproape indiferent de orientarea clamată, la stânga sau la dreapta spectrului politic), instigând și unele structuri ale statului să-i pună în aplicare doctrina, doar pentru a le arăta tuturor de ce este capabil un președinte jucător; iar apoi, din toamna anului 2015 să înceapă să se distanțeze de rezultatele jocului pe care l-a inițiat, ori chiar să le nege și să critice aspru structurile statului care l-au secondat (cândva) în acțiunile sale.
Teza articolului de față, pe care voi încerca să o argumentez, este aceea că tranșarea asaltului pe care actuala coaliție de guvernare l-a inițiat asupra arhitecturii instituționalo-legale pe care a girat-o Traian Băsescu din anul 2005 și până în ultimul său an de mandat – și pe care, oarecum de nevoie, a moștenit-o și Klaus Iohannis – nu va fi posibilă decât prin instituirea controlul asupra justiției și a principalelor servicii de informații, care au devenit implicit ținte, iar societatea românească, în ansamblul său, va fi victima care va plăti atât consecințele restaurației inițiată de cuplul Dragnea – Tăriceanu, cât și spiritul de aventurier al lui Traian Băsescu.
Pentru a-mi construi argumentația, am să mă refer la:
(i) actuala arhitectură instituțională, la locul și rolul instituțiilor ce aparțin puterii judecătorești, respectiv al serviciilor de informații în administrarea statul român;
(ii) nevoia de a subordona CSM și CCR nu atât majorității parlamentare, cât efectiv liderilor actualei coaliții de guvernare, ca preliminară a controlului asupra corpului magistraților în ansamblul său;
(iii) tranșarea într-o formă finală a controlului deja aplicat asupra unor dintre decidenții serviciilor de informații;
(iv) concepția actualei coaliții de guvernare asupra rolului justiției și al structurilor de forță ale statului român, care a fost (nu întâmplător) sintetizată aproape fără rest de sloganul pe care inclusiv Liviu Dragnea a ținut să-l repete de la tribuna mitingului politic organizat recent de PSD – ALDE: “Prosperitate nu securitate!“.
Până la urmă, cvasitotalitatea politicienilor români (pe întreg spectrul), într-un fel sau altul, converg către credința că societatea românească nu poate, ori nu trebuie să fie administrată de un stat format din instituții independente, profesioniste, emancipate de controlul politic. Pentru că, dacă politicul nu ar mai controla instituțiile statului decât în mod formal, atunci care ar mai fi rolul politicienilor și ce folos personal ar mai aduce funcția politică deținătorului ei?
Și dacă opinia – intim asumată de toți politicienii, existenți ori viitori – este aceea că în România statul nu poate exista fără a fi controlat efectiv de vectorii politici și este cvasiunanimă, indiferent de ceea ce se clamează public, atunci se cheamă că oamenii noștri politici nu sunt altceva decât niște ”antreprenori”[3] care văd în accederea la putere o cale sigură de a propăși în raport cu majoritatea concetățenilor, de a se evidenția, fără a se rupe de marea masă din care încearcă să evadeze.
Adică, așa cum avertiza Pascal Bruckner[4]: “Mai mult ca niciodată se verifică axioma sadiană potrivit căreia a fi bogat înseamnă mai întâi a te bucura de ceea ce nu au ceilalți, a fi încântat de faptul că atâția oameni sunt lipsiți de ceea ce posezi tu. Banii, se știe, servesc la cumpărarea distanței sociale însă pentru a o marca mai bine: ei rămân legați de lucrul de care se îndepărtează, îți trebuie spectacolul respingător al mojicimii ca să te desfeți că nu faci parte din ea.”
STATUL NOSTRU vs. POLITICIENII NOȘTRI
România modernă a fost construită ca o monarhie constituțională, dar această construcție, după cum se știe, a fost curmată mai întâi de ”dictatura monarhică” a lui Carol al II-lea, apoi de dictatura militară a lui Antonescu pentru ca, în fine, comuniștii să instituie o republică populară de fațadă, ce masca una dintre cele mai brutale și stupide dictaturi din câte s-au putut vedea în Europa secolului XX. Anul revoluționar 1989 și-a propus să schimbe această stare de lucruri și, din anul 1991, România a avut o nouă Constituție.
Totuși, regimul condus de fostul activist comunist Ion Iliescu și apropiații săi – să-l includem aici și pe ”părintele Constituției”, adică pe Antonie Iorgovan, cel care a coordonat comisia care a redactat Constituția post-decembristă – nu și-au propus niciun moment să revină la modelul constituțional din 1923, care ar fi implicat reîntoarcerea la monarhia constituțională. De fapt foștii activiști comuniști care au preluat puterea de la familia Ceaușescu au evitat cu grijă să inițieze un referendum pentru a chestiona electoratul asupra căii de urmat: monarhie, ori republică.
Așadar, sarcina comisiei condusă de Antonie Iorgovan nu a fost nicidecum aceea de a delibera asupra celei mai bune căi de urmat: monarhie constituțională, regim parlamentar, ori semi-prezidențial sau chiar prezidențial, pentru că, de fapt, Ion Iliescu voia o republică condusă – ca și pe vremea lui Ceaușescu – de un președinte.
Cum modelul de republică prezidențială ar fi fost destul de greu de digerat de români după anihilarea cuplului Ceaușescu și nici nu este agreat în Europa, singura soluție ce mai rămăsese la-ndemână era formula semi-prezidențială, după (aproximativ) modelul Republicii franceze.
Și iată cum regimul Iliescu a marcat încă de la început soarta statului român fără a consulta cu adevărat electoratul, manipulându-l grosolan pentru a-l convinge să accepte că singurul model constituțional potrivit pentru România este republica semi-prezidențială și pentru care, la referendumul din decembrie 1991, s-au ponunțat în cele din urmă peste 77% din alegătorii care s-au prezentat la urne (adică în jur de 8,45 milioane de cetățeni cu drept de vot).
Întreaga divagație ne este necesară ca să înțelegem cât mai exact faptul că ideologii de formație comunistă care au devenit părinții ideilor care stau astăzi la fundamentul organizării instituțiilor statului[5] au căutat formula cea mai bună prin care să-i acorde primului președinte post-revoluționar al României cea mai mare putere și influență în stat, fără ca totuși poziția sa să amintească (să sugereze) de pârghiile de putere pe care și le crease dictatorul Nicolae Ceaușescu, după ce s-a autodeclarat președinte al țării în martie 1974[6].
Așa se face că electoratul, potrivit Constituției, este chemat la urne să voteze legislativul o dată la patru ani, dar și pe Președinte o dată la cinci ani; acesta din urmă fiind, totuși, parte a executivului, la fel ca și premierul. Întrucât Președintele este ales direct[7] de cetățenii cu drept de vot, Constituția i-a rezervat un rol aparte în stat, deși este parte a executivului, și anume: (i) reprezintă statul în relațiile internaționale, (ii) este șeful forțelor armate (deci este și președinte ale CSAT) și (iii) mediază între puterile statului, așa cum sunt acestea schițate în figura de mai sus.
Din rolul său constituțional de mediator s-a desprins și i s-a rezervat Președintelui României posibilitatea legală de a prezida ședințe de guvern (la inițiativa sa sau la invitația premierului) sau ședințele CSM la care participă.
În mod evident, sistemul a fost conceput de ideologii săi pe măsura rolului pe care Ion Iliescu însuși l-a gândit pentru sine, atunci când și-a proiectat dorințele/exigențele și le-a raportat la textul Constituției ce avea să fie votată entuziast de aproape opt milioane și jumătate de români în decembrie 1991.
Foarte probabil că un rol important l-a jucat aici ”simpla întâmplare” că, undeva în a doua jumătate a anului 1991, premierul de atunci, Petre Roman, a început să se emancipeze de tătucul Ion Iliescu și a refuzat să mai răspundă cu docilitate exigențelor și dorințelor ocupantului de la Palatul Cotroceni.
Petre Roman, așadar, a fost forțat să plece în urma unei mineriade (în care, important, Traian Băsescu nu a jucat un rol minor[8]) – operațiune condusă în stilul său personal de Miron Cozma, cu sprijinul cercului de putere al lui Ion Iliescu. Dar și Constituția în forma sa finală, așa cum a fost atent șlefuită de Antonie Iorgovan după ”învățămintele” lui septembrie 1991, avea să tranșeze cu oarecare atenție între rolul președintelui și cel al premierului, pentru liniștea viitoare (în funcție) a lui Ion Iliescu.
Aici este momentul să fac două observații:
(i) În anul 1994 opoziția (condusă de PNȚ-CD) a demarat procedura de suspendare din funcție a președintelui Ion Iliescu, pentru a apăra astfel independența justiției[9], dar Curtea Constituțională s-a opus, iar Parlamentul a ascultat-o. Ei bine, când s-a pus problema suspendării din funcție a președintelui Traian Băsescu, în anii 2007 și 2012, cu toate că din nou Curtea Constituțională s-a opus, Parlamentul a continuat procedura de suspendare.
Reținem aici, firește, faptul că modelul constituțional semi-prezidențial conceput de Iliescu-Iorgovan îl ”protejează” pe președinte în relația cu Parlamentul doar pentru situația în care are de partea sa Curtea Constituțională și o majoritate parlamentară. În caz contrar, doar pronunțarea unei opinii favorabile pentru poziția sa din partea Curții Constituționale nu pare să fie suficientă pentru a păstra echilibrul puterilor.
(ii) Ion Iliescu a mai traversat și în relația cu Adrian Năstase, în perioada în care acesta din urmă era premier (în special în perioada guvernului său minoritar), o perioadă cu neînțelegeri reprimate cu greu, dar premierul nu a decis să folosească partidul pentru a-l îndepărta pe președinte de putere (ar fi fost poate o greșeală fatală, sau poate că nu; dar cred că a avut momente în care s-a gândit la acest lucru, mai ales că o parte a opoziției i-ar fi dat o mână de ajutor). Probleme au fost și între Emil Constantinescu și premierul Radu Vasile, atunci când cel din urmă s-a ”agățat” efectiv de putere.
Făcând o paralelă și cu perioadele în care Traian Băsescu, președintele ”jucător”, s-a confruntat cu premieri ostili (Călin Popescu Tăriceanu și Victor Ponta), care au încurajat majoritatea parlamentară să-l suspende din funcție, se cheamă că, pentru România, coabitarea pe care o presupune regimul constituțional semi-prezidențial este dificilă când președintele și coaliția de guvernare provin din aceeași structură politică, de coșmar când președintele nu are o majoritate de partea sa.
Ori, tocmai o anumită cultură politică pervertită (pervetită în general de interesele înguste de partid, nu de puține ori grevate de corupție) ce se manifestă în România post-decembristă pare să fi consacrat, în timpul mandatelor lui Traian Băsescu, regula că majoritatea parlamentară, chiar dacă nu se poate revendica cu aceeași greutate electorală (ca număr de voturi[10]), să treacă la suspendarea președintelui, care nu se poate apăra doar invocând Constituția și echilibrul puterilor (chiar și atunci când Curtea Constituțională nu este de acord cu suspendarea).
ECHILIBRUL PUTERILOR, O CHESTIUNE CU GEOMETRIE VARIABILĂ
Dacă dăm ușor timpul înapoi, trebuie să remarcăm faptul că o serie de protagoniști care s-au regăsit – să zicem în decembrie 2016 – în zona viitorului executiv, adică președintele în funcție după alegerile din decembrie 2014, Klaus Werner Iohannis, respectiv lideri ai noii coaliții de guvernare (PSD – Liviu Dragnea; ALDE – Daniel Chițoiu, de pildă), fuseseră aliați în cadrul fostei Uniuni Social-Liberale, care susținuse două guverne conduse de Victor Ponta. Analizând din această perspectivă, între cele două părți se puteau crea suficiente punți de dialog – și nu putem bănui că oameni politici pragmatici ca Liviu Dragnea și Daniel Chițoiu nu le-au explorat.
Totuși, să reținem că în februarie 2014 USL s-a destrămat, în condițiile în care negociatorii PNL – adică președintele Crin Antonescu, prim-vicepreședintele Klaus Werner Iohannis și Eduard Hellvig, pe atunci secretar general – nu au reușit să obțină, printre altele, pentru actualul președinte funcția de vice-premier și ministru de interne[11], iar PNL a ieșit de la guvernare și, ulterior, l-a aruncat pe Iohannis în cursa pentru președinție, unde l-a învins pe Victor Ponta.
La acel moment Călin Popescu Tăriceanu a refuzat să urmeze aripa Iohannis și a preferat să rupă o parte a PNL, pe care să o mențină pe o orbită satelitară în jurul PSD, aducându-i alături pe mulți dintre miniștrii guvernului ”Ponta 2”, adică oameni ca Daniel Chițoiu, Varujan Vosganian sau Andrei Gerea.
După ce Klaus Werner Iohannis a obținut poziția de președinte, în coabitarea cu guvernele ”Ponta 3” și ”Ponta 4” nu a dezvoltat poziții antagoniste ci, cel mult, fricțiunile obișnuite, oricum mult estompate față de intensitatea confruntărilor cu care Traian Băsescu îi obișnuise pe observatorii vieții politice, ca și pe simplul cetățean.
Demisia lui Victor Ponta din funcția de premier, în 4 noiembrie 2015, i-a permis lui Klaus Werner Iohannis să dea primul semn că este capabil să profite de slăbiciunile unei coaliții de guvernare, în condițiile în care autoritatea premierului se erodase în PSD, iar Liviu Dragnea a profitat cu proptitudine, oferindu-i și președintelui confortul iluziei că cel mai mare partid al țării nu este o nucă chiar atât de tare.
Background-ul negocierilor actualului președinte cu PSD oferă o imagine ca de caleidoscop a unor personaje care, cândva, au construit o familie politică, pentru ca apoi să se separe, dar fără a rupe complet punțile. Când Victor Ponta a dat semne de slăbiciune, urmat de celălalt element cheie, și anume Gabriel Oprea, liderul UNPR, Klaus Werner Iohannis a revendicat oportun o felie mai mare de putere, de care însă nu a putut profita noul PNL (care tocmai fuzionase cu PDL, dar era în criză profundă de ledership).
În această logică, PSD-ul, în care Liviu Dragnea tocmai își construia succesiunea post-Ponta și își planta fidelii în funcțiile cheie din partid, a acceptat parțial extravaganța lui Klaus Werner Iohannis de a patrona un guvern tehnocrat, dar nu a făcut greșeala de a-l ajuta pe premierul nominalizat de președinte, Dacian Cioloș (cu largul său concurs), să crească și să-i pună în pericol proiectul de a pune mâna pe putere la alegerile legislative.
Aceste nuanțe sunt extrem de importante pentru a înțelege de ce Liviu Dragnea, după ce a dovedit partidului, prin câștigarea alegerilor din noiembrie 2016, că a conceput o strategie post-Ponta ce s-a arătat câștigătoare, a revendicat – în logica menționată anterior – ca președintele Klaus Werner Iohannis să-i accepte ascensiunea și succesul și, în numele colaborărilor anterioare, să se resemneze la o coabitare formală cu coaliția PSD – ALDE.
Refuzul lui Klaus Werner Iohannis – așa cum bine se știe – de a-l desemna pe Liviu Dragnea pentru poziția de premier vine din cel puțin două (posibile) diferențe de viziune între cei doi, ambele perfect explicabile și de o diferență culturală și de educație marcantă, dată de modul în care au evoluat înainte să devină principalii poli de putere politică din România, și anume:
(i) Klaus Werner Iohannis s-ar fi așteptat ca Liviu Dragnea, care suferise o condamnare penală cu suspendare, să înțeleagă faptul că nu poate fi premier și să accepte o variantă de ”refacere a USL”, sprijinind un guvern de largă coaliție condus de ”tehnocratul” Dacian Cioloș. De altfel, pentru a-și menține profilul de ”tehnocrat”, cu care se pare că era confortabil, Dacian Cioloș a amânat să se înscrie în PNL și a practicat un non-combat ce a ajutat mult PSD în campania electorală.
(ii) Liviu Dragnea a sperat că, după cutumele pe care le practica PSD și chiar USL, Klaus Werner Iohannis va înțelege că orice agreement anterior poate fi încălcat după legea celui puternic. Ori, dacă PSD a obținut în alegeri posibilitatea de a forma ușor o majoritate cu ALDE (iar Călin Popescu Tăriceanu, cu al său partid satelit avea o viziune absolut similară cu cea a PSD în chestiunile priorităților guvernării), credea Liviu Dragnea, președintele va înțelege că este pus în fața faptului împlinit și va renunța la ideea Dacian Cioloș, urmând să obțină, în schimb, laurii unui mandat neconflictual, încheiat în glorie după ce România va fi deținut președinția Consiliului UE.
Pentru analiza de față este mai puțin important de ce a ales Klaus Werner Iohannis să îmbrace haina roșie și să i se opună lui Liviu Dragnea și, implicit, și lui Călin Popescu Tăriceanu – dacă a fost orgoliu rănit, dacă a fost dorința de a proteja societatea de asaltul prefigurat al recțiunii conservatoare a PSD și ALDE etc. – cert este că ruptura s-a produs, iar președintele PSD, în primă instanță, a fost ușor bulversat.
Nici chiar respingerea propunerii ca Sevil Shhaideh să formeze guvernul nu l-a convins de faptul că președintele i se opune în mod serios, dar, în mod paradoxal, ca o consecință a suprasaturării societății cu temele politice, Liviu Dragnea a înțeles cumva – și a înțeles la timp – că opoziția pe care i-o face Klaus Werner Iohannis este exact ceea ce-l poate ajuta să-și consolideze și mai mult poziția în interiorul propriului partid; ba chiar mai mult, să deschidă fronturi de revizuire conservatoare a politicilor interne cum nici nu visase că este (cu adevărat) posibil în seara în care câștigase alegerile, pentru că PSD îl va susține necondiționat.
În fine, din punct de vedere ideologic, Liviu Dragnea este iliescian până în măduva oaselor: ambiția sa este să devină președintele României – singura funcție care încununează un politician. Această ambiție, căreia îi este subordonat probabil cu întreaga sa ființă, îi consumă cele mai multe energii (unele destinate implicit rezolvării problemelor pe care le are cu legea) și ele au și generat două consecințe:
(i) Liviu Dragnea nu este confortabil cu ideea suspendării președintelui, pentru că se teme că precedentul suspendării lui Traian Băsescu poate deveni o practică uzuală, dacă lupta cu Klaus Werner Iohannis va ajunge să fie împinsă în zona suspendării. Dacă va ajunge președinte, Liviu Dragnea ar dori să încheie cele două mandate permise de Constituție fără ca Parlamentul să fie tentat să recurgă vreodată la soluția suspendării sale din funcție.
(ii) Călin Popescu Tăriceanu își dorește o republică parlamentară, cu un președinte ales de majoritatea parlamentară. Acest model constituțional ar rezolva – vorba ”inocentului” și inabilului Varujan Vosganian: ”nu ne putem salva decât împreună, nu ne putem salva pe rând”[12] – problemele oricărei coaliții de guvernare ce ar dori să nu fie obligată la o coabitare. Ei bine, Liviu Dragnea pare surd la această soluție, deși ar avea o majoritate calificată care să o poate pune în practică, în anumite condiții[13].
Dacă soluția modificării Constituției și trecerea la un regim parlamentar nu-i convine lui Liviu Dragnea, atunci singura categorie de soluții care mai rămâne implică izolarea președintelui în fruntea statului, prin acapararea instituțiilor de forță și suprimarea accesului la pârghiile de mediere. Desigur, aceste schimbări se vor aplica temporar, fără modificarea Constituției, și vor fi anulate de îndată ce Liviu Dragnea va deveni președinte al României.
De aici se deduce foarte clar și care sunt instituțiile țintite:
(i) Curtea Constituțională, pentru a permite aplecarea deciziei în contenciosul constituțional către coaliția de guvernare;
(ii) Serviciile de informații, pentru a-l izola pe președinte în CSAT;
(iii) CSM și Ministerul Public, pentru a reduce drastic productivitatea, eficiența actuală a sistemului de justiție.
CUM SE CONSTRUIEȘTE, TEMPORAR, UN PREȘEDINTE DE CARTON
Departe de mine gândul că totul în politica românească depinde doar de câteva persoane, fie ele și președintele țării, sau președinții celor două camere ale Parlamentului (cu regret, dar pe doamna premier chiar nu o pot lua în calcul, din motivele cunoscute). Totuși, tentația românească de a personaliza (sau, după caz, depersonaliza – ca măsură de scădere a eficienței) foarte mult instituțiile publice este premisa pe care am luat-o în calcul atunci când am redus analiza mea la comportamentul liderilor politici cei mai importanți.
Liderii coaliției de guvernare, de exemplu, consideră că nu-și pot crește rolul în stat, pe măsura ambițiilor pe care le au, fără a acționa consecvent pentru depersonalizarea instituției prezidențiale. Tema preferată pentru a atinge scopul menționat a fost aceea de demonizare a președintelui Klaus Werner Iohannis prin desemnarea sa simbolică în fruntea ”statului paralel” – a se citi aici statul format din instituțiile care încă nu au acceptat să se ”predea” controlului politic pe care îl reclamă coaliția de guvernare, în virtutea votului câștigat în noiembrie 2016[14].
Dacă CSM, ÎCCJ, Ministerul Public, Curtea de Conturi, Consiliul Concurenței, serviciile de informații, Agenția Națională de Integritate etc. au în funcții de decizie persoane care (încă) reclamă o independență decizională, după cutumele europene, interpretarea dată de coaliția de guvernare și liderii săi este aceea că respectivele instituții aparțin în mod nelegitim unui ”stat paralel” pe care președintele Iohannis îl patronează (politic) și îl încurajează să se opună aplicării programului de guvernare etc., etc.
Pe de altă parte, președintele a exprimat public ideea că ”există un singur stat” și, firesc, în calitatea sa de președinte, acest stat este reprezentat chiar de domnia sa, oricât de mult și-ar dori liderii coaliției de guvernare să reinterpreteze litera și spiritul Constituției. Insistența cu care Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu ar susține existența ”statului paralel”, în viziunea președintelui, provine din nevoia celor doi de a înfrânge ordinea constituțională și a silui legile, pentru a-și proiecta ulterior interesele personale și de grup în funcționarea instituțiilor.
Dincolo de războiul mesajelor publice, analiza trebuie să ia în calcul logica de care aminteam mai sus, potrivit căreia Liviu Dragnea se consideră în măsură să pretindă controlul politic asupra statului și, pentru că președintele s-a opus pretențiilor sale încă de la începutul perioadei de guvernare, acum obținerea controlului nu se mai poate face (și) cu sprijinul/acordul lui Klaus Werner Iohannis, ci prin anihilarea (politică) a pârghiilor instituționale care îl fac încă pe președinte relevant în planul deciziei, adică afectându-i pozițiile de:
(i) reprezentare internațională (vezi episodul de politică externă inițiat de Liviu Dragnea în chestiunea sensibilă a Orientului Mijlociu);
(ii) mediere între înstituțiile statului (”nesupunerea” premierului V. V. Dăncilă, crearea crizei privind destituirea procurorului șef al DNA și consecința implicită a apariției super-ministrului justiției[15]);
(iii) pârghiile de control oferite (încă) de instituția CSAT, unde se vor dezbate programele necesare dotării armatei și contractele de offset (vezi presiunea pusă pe serviciile de informații, în special pe șeful SPP și, prin intermediul Comisiei parlamentare de control condusă de Claudiu Manda, pe SRI).
Episodul luptei pentru serviciile de informații este în plină desfășurare. Liderii coaliției de guvernare și pionul lor împins, Claudiu Manda, au orchestrat ample mișcări de amenințare a statuquo-ului actual, ce au determinat formarea unei Comisii parlamentare speciale pentru schimbarea legilor securității naționale[16], al cărei rost este să pună presiune pe serviciile autonome de informații aflate sub control parlamentar și conducerea exercitată de CSAT, dar și să amputeze pe cât posibil (dar cu caracter de reversibilitate) pârghiile de leadership ale președintelui în materia securității naționale.
Răspunsul lui Klaus Werner Iohannis, care a nominalizat o persoană din cadrul PSD pentru șefia SIE fără să se consulte cu liderul partidului, nu este atât de spectaculos pe cât pare. Analizând câteva date de CV ale unor foști/actuali șefi de servicii de informații, comparativ cu cele ale nou-propusului Gabriel Vlase, nu putem decât să regăsim același tipar: politicieni al căror nume este legat de anumite controverse și care s-au pregătit în timp pentru a fi propozabili, cândva, inclusiv pentru șefia politică a unui serviciu de informații.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
