Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Recviem pentru democraţie

de     Contributors.ro
Luni, 4 iunie 2018, 9:42 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Nu, nu e vorba de Dragnea, Dăncilă, Florin Iordache sau Valer Dorneanu. Aceştia toţi nu sunt decât expresia unui tip uman pe care degringolada lumii îl ridică acolo unde – în vremuri normale – n-ar avea cum să ajungă. În ciuda a ceea ce ne imaginăm, dacă i-am da jos, locul lor ar fi ocupat de persoane de acelaşi fel, dacă nu cumva încă mai lipsite de calităţi şi de morală. Ei sunt produsul (nu fermentul) unui timp care n-a mai vrut să curgă în logica lui firească, ci s-a torsionat, creând bucle şi discontinuităţi. Oricât de mare le-ar fi puterea de moment, cei pomeniţi, alături de diverşii Trumpi, Orbani, Kaczynski, Fico, Zemani etc. nu sunt actorii timpului în care se află în fruntea naţiilor pe care le conduc. Cu toţii – şi mulţi alţii – sunt doar figuranţi ce se agită pe fundalul unui orizont închis, în care democraţia se surpă, sub propria ei greutate.

În urmă cu 30 de ani, totul era clar: voiam să trăim în libertate, voiam să (ne) alegem nu doar conducătorii, ci şi viitorul, voiam să ne bucurăm de prosperitate, de diversitatea lumii, de deschiderile pe care deopotrivă politica, economia şi tehnica le făceau cu putinţă. Democraţia avea un conţinut şi un sens: cu toţii înţelegeam rostul dezbaterii care stă la baza deciziei; cu toţii eram de acord cu faptul că rolul procedurii e acela de-a garanta principiile, cu toţii acceptam că niciunul nu e proprietarul adevărului, ci că acesta se cere formulat, în dezbatere şi la lumina zilei (nu în cotloanele puterii). Lucrurile acestea nu erau crispate, ci – chiar dacă erau pasionale – se împărtăşeau din încrederea generală că ne-am despărţit de un trecut pe care nu avem a-l regreta şi că mergem hotărât spre un viitor mai bun.

Apoi, toate aceste speranţe s-au ruinat: locul încrederii l-a luat mai întâi dezamăgirea (atunci când am realizat că drumul spre viaţa pe care ne-o dorim e mult mai lung – şi mai plin de obstacole – decât ne imaginam), iar după aceea frica (de faptul că nu vom mai ajunge nicicând acolo unde ne doream la începutul anilor ’90). Aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna, dezamăgirea e însoţită de cinism, iar frica de disperare. Ceea ce caracterizează timpul ce ne e dat e un soi de disperare cinică în care totul e permis, în care dezrădăcinarea e totală (omul fugind de sine însuşi la capătul lumii) şi, la fel, totală e sfârtecarea lăuntrică (fiecare individ şi grup fiind, simultan, ceva şi opusul acestuia). Cele mai radicale pasiuni sunt sincrone cu cea mai blazată apatie, cele mai decise măsuri de austeritate cu revendicările cele mai generoase, aceleaşi personaje sunt – în acelaşi timp – hipostaziate şi abhorate, legea e deopotrivă implacabilă şi infinit modificabilă, lumea se îmbogăţeşte, naţiunile sărăcesc, ştiinţa avansează mai mult ca niciodată, dar nimeni nu mai pare interesat de acest avans, se predică – fanatic – necesitatea unei singure credinţe, însă fiecare crede în ceea ce vrea.

Cum am ajuns aici? Poate prea marea încredere a începuturilor duce – inevitabil – la dezamăgire. Poate în ciuda a ceea ce credeam cu inima în mirabilul an 1989, raţiunea ar fi trebuit să vadă faptul că există continuităţi mai importante decât rupturile şi că schimbarea nu va miza doar pe “altul”, ci şi pe “ceva”-ul binecunoscut din “altceva”-ul pe care ni-l doream. Poate că am acceptat prea uşor naturalizarea lucrurilor pe care ni le doream şi am uitat că ele nu sunt niciodată de-la-sine-înţelesul unui progres linear, ci au – întotdeauna – un caracter artificial, în măsura în care sunt produsele unei atenţii focalizate pe problematicul lumii şi a unei discipline a răspunderii. Poate, purtaţi de mitul “celui de-al treilea val” – cu succesul tehnologiilor lui şi cu prosperitatea în creştere constantă a middle-class-ului –, am uitat majoritatea, deplasându-ne interesul pe minorităţi (şi, apoi, am lecturat majoritatea strict din perspectiva minorităţilor). În fine, poate am căzut în “capcana bunelor intenţii” imaginându-ne că – după prăbuşirea totalitarismelor – paradisul (carnavalesc al) egalităţii e doar la o întindere de mână.

Oricum ar fi, locul în care ne aflăm astăzi e (cel puţin) deconcertant: pe ruinele postmodernismului (şi a post-postmodernismelor) creşte – tot mai viguros – o ideologie ce aliază autoritarismul cu fundamentalismul. În “deceniul de aur” (1989 – 2001) s-a impus un vocabular al sesizării lumii ce abunda în termeni precum: “post-“(orice), “complexitate”, “diversitate”, “multi-”(orice), “globalizare”, “deschidere”, “integrare”, “incluziune”, “trans-“(orice), “delocalizare” etc. A trebuit să treacă timp – şi cele două şocuri de care voi vorbi – pentru a realiza că aceste cuvinte nu explică nimic; dimpotrivă, ele – ca etichete – nu sunt nimic altceva decât expresia imposibilităţii de a mai înţelege ceea ce ni se întâmplă. Sătui de reiterarea retorică a “complexităţii” şi a “diversităţii”, oamenii – în bună măsură aparţinând acelei “majorităţi uitate” – s-au întors, în masă, spre naraţiunile simplificatoare, care explică lumea în termenii conflictului dintre bine şi rău (şi care le dau consolarea faptului de a fi, mereu, de partea binelui).

S-au întâmplat, în ultima vreme, două lucruri a căror anvergură încă ne scapă, dar în urma cărora, lumea nu va mai fi – cu certitudine – aşa cum a fost până la ele. Cel dintâi a fost criza economică începută în 2007 – 2008 şi sfîrşită (convenţional) în 2012 (deşi încă ne aflăm încă în remanenţa ei). Gravitatea acestei crize constă în faptul că ea ne-a reamintit un lucru elementar: faptul că prosperitatea nu e o fatalitate. O ştim cu toţii, epoca de după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost aceea a păcii bazate pe prosperitate: dacă fiecare are ceea ce îşi doreşte, care ar mai fi raţiunea conflictelor dintre state? Crizele petroliere din ’73 şi ’79 au arătat, încă odată (la fel ca pe vremea imperiilor coloniale), faptul că prosperitatea depinde de resurse. Parţial, li s-a răspuns cu dezvoltarea industriilor informatice care, pentru încă odată, au deplasat accentul de pe extensiv, pe intensiv, până într-acolo încât “economia informaţională” părea a fi un în sine care nu (mai) depinde de lumea fizică, ci o creează după bunul ei plac. Ei bine, am descoperit în 2008 că jocul cu “instrumentele financiare” este, faţă de economia reală exact ceea ce e jocul cu substanţele psihotrope faţă de corpul fizic. Ne-am trezit nu doar slăbiţi şi rătăciţi din această experienţă, ci şi hipnotizaţi de mitul “sănătăţii economice”. De aici înainte ştim cu toţii că dincolo de prosperitate nu (mai) e nimic: o ai sau nu şi obţinerea ei justifică totul. Dacă înainte de criză prosperitatea părea a veni peste noi indiferent ce am face, după 2012 ea a ajuns singurul scop al zbaterii indivizilor şi a naţiunilor. Până în 2008 ne gândeam la mai bine, după aceea nu ne-a mai rămas decât mai răul. Plătim cu mai răul de acum (tăieri, reduceri şi contracţii) un ipotetic mai bine viitor sau, lăsându-ne în voia prezentului, ne îndreptăm – inevitabil – către mai rău.

Al doilea eveniment major al acestui timp e războiul din Siria. Ceea ce ni s-a impus pe întregul lui parcurs a fost totala incapacitate a diplomaţiei tradiţionale de a găsi o rezolvare unei crize locale. Dimpotrivă, aceasta a devenit o criză totală, un război al tuturor împotriva tuturor, în care singura schimbare reală era aceea a raporturilor de putere de la faţa locului, dat fiind că – la nivelul negocierilor – orice mutare sfârşea într-un impas. Dar, mai mult decât atât, conflictul din Siria ne-a arătat că există ceva mai rău decât dictatura: războiul civil. Să nu uităm: în ’89 eram, cu toţii, convinşi de răul dictaturii şi dispuşi să credem în binele democraţiei (asociat cu prosperitatea); după Siria (şi Libia) devine clar faptul că dictatura e încadrată nu doar de mai bine, ci şi de mai rău. Şi, în numele acestui mai rău, dictatura devine, dacă nu acceptabilă, măcar tolerabilă. În faţa distrugerii totale – pe care o ilustrează oraşele siriene (cu cortegiul lor de victime şi imigranţi) – violenţa internă a unui Al Assad, Kim Jong Un sau a diverşilor dictatori africani pare a se încadra “în parametri normali”. Iar “regimurile autoritare” (de tipul celui al lui Putin sau Erdogan) devin nu doar acceptabile, ci chiar dezirabile, deoarece – tocmai pentru că dau la o parte democraţia de tip occidental – sunt în măsură a alia “ordinea” cu prosperitatea.

Dincolo de această conştiinţă – acută – a mai răului căreia raţiunea şi negocierea publică nu-i (mai) pot opune nimic, mai e ceva: caricaturizarea internă a democraţiei (în care media – inclusiv cea virtuală – are un rol decisiv). Aceasta e prezentată ca reducându-se la două lucruri: “drepturile  minorităţilor” (în mod particular a celor sexuale) şi deschiderea (totală) către orice formă de imigraţie (văzută ca o invazie a străinilor). Nu trebuie să fim versaţi în mari teorii pentru a înţelege că ceea ce are legătură cu sexul şi cu străinul trimite la spaime atavice şi (în ciuda oricăror discursuri post-moderne) la definiţii identitare opozitive. Insistenţa pe aceste teme – sexul şi străinul – sfârşeşte, după cum ne-o arată experienţa, în pură reactivitate. “Majoritatea tăcută” nu e deloc dispusă să accepte că modul ei de a fi (cu regulile şi tabu-urile lui) e, pur şi simplu, unul “alternativ”, pe care orice nou venit (cu orice fel de comportament) îl poate pune – oricând – în discuţie. Dacă democraţia se înfăţişează pe sine în felul acesta, atunci ea e percepută sub semnul dezrădăcinării şi al dezordinii (nu al “carnavalului diversităţii” de care – oricât de amuzant ar fi – oamenii obosesc repede). Să nu uităm un lucru elementar: orice civilizaţie este expresia stabilă a unei înţelegeri a lumii şi a unor comportamente decantate de timp. A spune că “singurul lucru stabil e schimbarea” nu e decât o butadă, bună în conferinţe “inspiraţionale”. Adevărul e acela că oamenii preferă lucrurile stabile şi nu cele care ameninţă să le disloce confortul. Atunci când “diversitatea” e percepută ca fiind o ameninţare la adresa regulilor comune de viaţă, ea e respinsă ca fiind o formă a dezordinii sociale. Şi orice dezordine solicită restaurarea ordinii.

Cu cât dezordinea e mai mare, cu atât ordinea invocată trebuie să fie mai absolută. Experienţa ne-a învăţat să nu ne încredem în oameni, iar media şi-a făcut datoria, de-construind orice imagine pe care tot ea a lansat-o. Astfel că, astăzi, absolutul ordinii nu mai e ţinut a veni de la omul providenţial, ci de la maximalul credinţei pe care acesta e considerat a o întrupa. E ciudată această revenire a religiei în politică, cu atât mai mult cu cât nu viziunile apocaliptice sunt cele care ne pot rezolva problemele concrete. Însă, pe de altă parte, e enormă tentaţia nu de-a rezolva aceste probleme (prin raţionalizare şi negociere), ci de-a le aboli în orizontul unei singure probleme căreia i se poate răspunde, simplu, cu “da” sau “nu”. Aceasta e naraţiunea simplificatoare a vremurilor noastre, cea pe care Putin, Erdogan, mai nou Trump, Orban sau Zeman, ori mai demult Nigel Farage (pe vremea Brexit-ului) o propun alegătorilor lor. Ei se înfăţişează ca articulaţiile terestre ale unui bine absolut care e în măsură a restaura o ordine edenică pervertită de pluralitatea democratică. Alegându-i pe ei – şi binele radical în numele căruia vorbesc – alegătorul optează pentru o lume non-problematică, în care toate răspunsurile sunt clare. În primul rând cele referitoare la sex şi la străini.

Ceea ce e cu adevărat straniu e faptul că democraţia – şi gândirea liberală clasică – aproape nu mai reacţionează la aceste lucruri. N-am văzut nici o tentativă serioasă de a scoate dezbaterea asupra problemelor omului actual din fatalul triunghi: criză/bani – drepturile minorităţilor/LGBT – imigraţie/străini. Dacă acesta e singurul orizont al democraţiei, atunci ea e, deja, învinsă. Pe de-o parte Europa – cu Jean-Claude Junker (fost bancher), pe de alta America – cu Donald Trump (antreprenor în construcţii), par a fi optat – ca răspuns la problemele lor economice şi sociale – pentru modelul unei conduceri manageriale. Ca şi cum ţări, sau continente, ar putea fi conduse asemeni unor firme private! Asta vrea să spună că ceea ce ne deosebeşte va fi contras în specializarea muncii, dezbaterea va fi înlocuită de concurenţă, iar “criteriul eficienţei” va deveni valoarea socială absolută (legitimată ca fiind comandament divin). De aceea opoziţia, presa independentă şi viaţa parlamentară nu-şi vor mai avea locul. Presa va trebui să difuzeze ideile “noii ordini” în toate cotloanele ţării, iar Parlamentului îi va fi suficient statutul de cameră de înregistrare a hotărârilor Consiliului de Administraţie ce conduce ţara în cauză.

Unanimitatea (opusă discordiei ce poate duce la război civil), prosperitatea (relativă, dar “pentru toţi”), refuzul străinilor (etnici şi sexuali) şi, mai ales, alinierea într-o credinţă comună par a fi reţeta de succes a noului tip de guvernare bazat pe “ordine” şi “eficienţă”. Ea nu e nimic altceva decât o modalitate de-a (re-)centra populaţiile dezrădăcinate de valurile urbanizării, migraţiei şi industrializării în jorul unui slogan simplu: ein Volk, ein Glaube, ein Gott. Ce e uimitor, e caracterul funciar pre-modern al acestei viziuni. Faptul că ea condamnă modernitatea – cu diversitatea ei umană (inclusiv a străinului de tot felul) – ca pe o ex-centricitate e perfect inteligibil. Ceea ce e mai puţin clar e alianţa pe care această logică vrea s-o realizeaze între o viziune primară a politicii şi dezvoltarea exponenţială a tehnicii. Cel puţin ceea ce am văzut până acum – de la Germania wilhelmiană până la Coreea de Nord – ar trebui să ne pună pe gânduri.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






















1235 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version