În România modernă, primele forme de control valutar au fost introduse în anul 1933, în încercarea guvernului naţional-ţărănist (promotor al politicii ,,porţilor deschise’’!) de a face faţă crizei economice interbelice. În perioada următoare, marcată de schimbări dramatice atât pe plan internaţional (atmosfera politică tensionată; crearea ,,blocurilor’’ monetare: blocul lirei sterline, blocul francului, blocul dolarului; devalorizări repetate ale monedelor cu rol internaţional; limitarea convertibilităţii principalelor monede nu numai în aur, ci şi una în alta; instituirea în multe ţări a controlului valutar al statului; izbucnirea războiului), cât şi pe plan intern (instabilitate politică; renunţarea la politica ,,porţilor deschise’’ şi revenirea la controlul şi restricţionarea relaţiilor economice externe; substituirea importurilor, cu tendinţe de autarhie economică; pierderea unor teritorii; intrarea în război), guvernele care s-au succedat la intervale de timp scurte (33 de guverne, cu o medie de funcţionare de opt luni) au menţinut obligativitatea cedării către Banca Naţională a României (BNR) a valutelor rezultate din exportul de mărfuri sau obţinute pe orice altă cale, au aplicat cursuri multiple pentru una şi aceiaşi valută, au devalorizat de mai multe ori leul – toate acestea ducând la întărirea controlului (direct sau indirect) al statului asupra operaţiunilor cu valute şi devize. Acest control a fost aplicat cu şi mai multă duritate în timpul războiului (când România a avut un acord de clearing cu Germnia), precum şi în primii ani de pace (când a început plata despăgubirilor de război prevăzute de Convenţia de armistiţiu cu URSS).
În timpul comunismului, controlul statului asupra operaţiunilor de schimb valutar a devenit aproape absolut. Deţinerea de către cetăţenii români a mijloacelor de plată străine era considerată infracţiune şi pedepsită cu închisoare. Pentru puţinele tipuri de operaţiuni valutare care erau totuşi permise persoanelor fizice (schimbarea obligatorie în lei a valutei primite de cetăţenii români de la rudele din străinătate; schimbarea obligatorie a sumei de cel puţin 10$ pe zi de şedere în ţară de către persoanele cu domiciliul stabil în ţări nesocialiste şi Jugoslavia, care veneau în România; sumele în valută eliberate cetăţenilor români cărora li se aproba să plece în străinătate etc.), cursul era stabilit prin ,,Decret al Consiliului de Stat’’. În aceste condiţii, în perioada 1952-1974, cursul oficial al leului a variat foarte puţin (între 5 şi 6 lei/$), însă această stabilitate artificială a fost impusă prin mijloacele de control totalitar ale statului comunist, fără nici o legătură cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei naţionale.
În ultimul deceniu al regimului ceauşist, autorităţile au dus o politică de rambursare forţată a datoriei externe, iar represiunea pentru deţinerea ilegală de valută s-a întensificat. În 1974, la cumpărarea şi vânzarea valutelor ţărilor nesocialiste pentru operaţiuni necomerciale s-a introdus o primă de 179,64%, ceea ce a echivalat cu o revalorizare artificială a leului (în perioda 1974-1989, cursul a variat între 4 şi 5 lei/$). Decontarea în lei a operaţiunilor de comerţ exterior efectuate de întreprinderile socialiste s-a efectuat la cursuri diferenţiate pe mărfuri şi grupe de mărfuri, stabilite prin plan astfel încât să permită acoperirea costurile ramurilor şi întreprinderilor respective. Această tehnică a însemnat, de fapt, subvenţionarea mascată a întreprinderilor româneşti necompetitive pe plan internaţional, care trebuiau să îndeplinească sarcinile de plan de export stabilite de stat. De exemplu, pentru 1$ obţinut prin exportul de legume produse de ,,Întreprinderea de sere Arad’’, această întreprindere încasa, la un moment dat, conform cursului de revenire planificat, 1 leu. În acelaşi timp, tot conform cursului de revenire planificat şi tot pentru 1$, însă obţinut de această dată prin exportul de maşini ,,Dacia’’, uzina din Piteşti obţinea 60 de lei. Este evident că, în aceste condiţii, întreprinderea arădeană şi, în general agricultura erau nerentabile, pe când fabrica producătoare de automobile şi, în general industria păreau rentabile. Acest sistem economic, în care resursele erau transferate pe diverse căi, inclusiv prin modalitatea de decontare a exporturilor, din ramurile primare (agricultură, extracţia cărbunelui şi a minereurilor) spre ramurile prelucrătoare (,,industria grea, cu pivotul ei: industria constructoare de maşini’’ – cum suna o lozincă a vremii) şi în care nici un fel de calcul economic şi nici o decizie raţională nu au mai fost posibile, s-a menţinut intact până în decembrie 1989 (,,Stalinism pentru eternitate’’ – V. Tismăneanu).
Societatea românească a trăit, aşadar, mai bine de jumătate de secol într-un regim valutar restrictiv, caracterizat prin confiscarea valutei de către stat şi impunerea unui curs de schimb al leului care nu avea nici o legătură cu valoarea acestuia.
După căderea comunismului, printre primele măsuri luate autorităţile ,,emanate din revoluţie’’ au fost liberalizarea călătoriilor în străinătate ale cetăţenilor români şi dezincriminarea deţinerii de valută de către aceştia. Guvernele postcomuniste au încercat, de asemenea, să menţină cursul fix al leului, însă, în condiţiile existenţei unor grave dezechilibre economice, ale dispariţiei mijloacelor de control administrativ al activităţii economice, al comerţului exterior şi al altor operaţiuni cu străinătatea, ele au fost nevoite să efectueze repetate devalorizări ale leului (februarie 1990; noiembrie 1990; aprilie 1991; noiembrie 1991). De asemenea, autorităţile au fost constrânse să modifice în mod repetat regimul valutar: abolirea unor restricţii, reintroducerea acestora (cedarea obligatorie a valutei către stat), apoi iarăşi abolire ş.a.m.d. (ianuarie 1990; septembrie 1990; noiembrie 1991; mai 1992; septembrie 1992; aprilie 1993). Evident că, pe lângă alte semnale, această incoerenţă a alimentat neîncrederea atât a cetăţenilor români, cât şi a străinătăţii în dorinţa şi capacitatea autorităţilor de a reforma economia.
Un eveniment important s-a produs la 25 martie 1998, când România a acceptat obligaţiile stipulate de art. VIII din statutul FMI. (Acesta se referă la următoarele aspecte: angajamentul autorităţilor de a elimina restricţiile privind operaţiunile de cont curent; neintroducerea altor restricţii în viitor; regimul cursului de schimb să nu sufere modificări semnificative; crearea condiţiilor cât mai favorabile relansării reformei economice). În felul acesta, România a liberalizat operaţiunile de cont curent, realizând o etapă importantă în procesul de asigurare a convertibilităţii leului.
Ultimele forme de control valutar au fost abolite practic la 1 aprilie 2005, când au fost liberalizate aproape toate fluxurilor de capital – pe termen lung şi pe termen scurt –, cu excepţia operaţiunilor nerezidenţilor efectuate pe piaţa monetară şi a operaţiunilor rezidenţilor în conturi deschise în străinătate, care au fost liberalizate ulterior.
Cu alte cuvinte, într-un mod ,,original’’, în România a fost instituită până la urmă convertibilitatea leului şi regimul de curs de schimb cunoscut sub denumirea de ,,flotare controlată’’ (Managed floating). Caracteristica esenţială a acestui regim este formarea cursului în principal prin acţiunea forţelor pieţei (cererea şi oferta de valută), pe care banca centrală intervine – direct sau indirect – pentru a influenţa cursul în funcţie de obiectivele sale (încadrarea cursului într-o anumită marjă de variaţie; ajustarea nivelului cursului în funcţie de anumiţi indicatori: poziţia balanţei de plăţi, diferenţialul inflaţiei faţă de principalele ţări partenere; etc.).
Acţiunea directă se manifestă, în primul rând, prin faptul că banca centrală este ea însăşi un operator major al pieţei valutare. Astfel, banca centrală vinde şi cumpără valută pentru a influenţa nivelul cursului de schimb în concordanţă cu obiectivele politicii sale monetare (i.e. atingerea ţintei de inflaţie), precum şi pentru constituirea şi gestionarea rezervelor internaţionale ale statului (http://www.contributors.ro/economie/rezervele-internationale-prudenta-vs-mercantilism/).
De exemplu, în cazul în care moneda naţională suferă o depreciere excesivă, banca centrală vinde valută pe piaţa valutară interbancară, valută prelevată din rezervele sale, ceea ce are ca efect creşterea ofertei de valută şi, deci, temperarea ritmului de creştere a preţului acesteia în monedă autohtonă (încetinirea ritmului de depreciere a monedei autohtone). În cazul în care tendinţa monedei naţionale este de apreciere excesivă, banca centrală va proceda invers: va cumpăra valută şi va oferi în schimb monedă autohtonă, ceea ce va duce la încetinirea procesului de apreciere. Este evident că toate aceste operaţiuni influenţează nivelul rezervelor internaţionale ale băncii centrale (statului). Scopul operaţiunilor valutare efectuate de banca centrală este, deci, aplicarea politicii acesteia privind cursul de schimb, precum şi a politicii sale privind constituirea şi administrarea rezervelor internaţionale.
Acţiunea directă se manifestă, în al doilea rând, prin reglementarea pieţei valutare. Astfel, în calitate de for de reglementare a pieţei valutare, banca centrală emite regulamente şi norme metodologice prin care defineşte şi aplică regimul valutar (conţinutul şi formele controlului valutar; metodologia de elaborare a balanţei de plăţi; modul de calcul şi de publicare a cursurilor valutare; procedura de autorizare a băncilor şi a altor categorii de agenţi economici care pot efectua operaţiuni valutare; stabilirea de plafoane pentru îndatorarea externă; etc.), precum şi alte reglementări specifice, aplicabile în acest domeniu (monitorizarea şi supravegherea tranzacţiilor valutare; autorizarea transferurilor în străinătate; efectuarea de tranzacţii pe piaţa valutară; etc.).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
