Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Nemulţumiri ale minerilor din Valea Jiului şi zona Anina şi implicarea armatei române în economia naţională (1953-1986)

de Petre Opris     Contributors.ro
Luni, 19 martie 2018, 14:56 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

„Acolo este singurul cărbune bun pentru cocsificare. Este cam scump şi este prost, dar este mai ieftin decât la import”[1]. Aşa a prezentat Ion Gheorghe Maurer calitatea cărbunelui extras la începutul anului 1966 din bazinul carbonifer Anina. Evident, preţul acelui produs era stabilit în mod artificial la un nivel foarte scăzut de către autorităţile comuniste de la Bucureşti, comparativ cu preţul cărbunelui cocsificabil care se importa în cantităţi din ce în ce mai mari. Compensarea, în raportul calitate-preţ pe unitatea de produs, se realiza printr-un sistem de subvenţii directe şi indirecte stabilit de Comitetul de Stat al Planificării – subvenţiile fiind acordate întreprinderilor economice din Valea Jiului şi Anina care ofereau cărbune cocsificabil combinatelor de prelucrare a minereurilor feroase şi neferoase din industria siderurgică. În final, se putea ajunge la situaţia în care cărbunele românesc să coste mai puţin decât cel importat, deşi costul de exploatare a minelor din Valea Jiului şi Anina era foarte mare, iar produsele realizate în diferite combinate din România cu ajutorul cocsului respectiv să nu aibă calităţile tehnice dorite de beneficiarii acelor produse.

Opinia frustă exprimată de preşedintele Consiliului de Miniştri în şedinţa din 22 februarie 1966 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu l-a împiedicat pe Nicolae Ceauşescu să decidă „continuarea şi dezvoltarea exploatării miniere din bazinul carbonifer Anina – regiunea Banat”[2]. Hotărârea sa a fost aprobată cu unanimitate de voturi de membrii acelui for de conducere comunist, inclusiv de Ion Gheorghe Maurer.

Doi ani mai târziu, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au discutat despre nemulţumirile apărute în Valea Jiului şi zona Anina după ce autorităţile de la Bucureşti au anunţat noile niveluri ale chirilor care trebuiau plătite de cetăţeni pentru locuinţele închiriate de la statul român. Situaţia respectivă a fost explicată la 8 februarie 1968 de Bujor Almăşan, ministrul Minelor, într-o notă trimisă lui Ion Gheorghe Maurer – pe care o edităm în continuare, împreună cu un extras din stenograma discuţiilor care au avut loc la 27 februarie 1968, la Bucureşti, pentru a-i linişti pe minerii nemulţumiţi din Valea Jiului şi zona Anina.

Membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat la 27 februarie 1968 „menţinerea în continuare a avantajelor de care se bucură salariaţii bazinelor carbonifere din Valea Jiului şi Anina, potrivit prevederile H[otărârilor] C[onsiliului de] M[iniştri] nr. 1070/1955 şi nr. 1683/1957”[3]. Concret, minerii care aveau o vechime în muncă de minim 3 ani în Valea Jiului şi zona Anina primeau în continuare o locuinţă din fondul de stat pentru care nu achitau chirie. Totodată, aceştia nu plăteau deloc facturile pentru energia electrică pe care o consumau în locuinţele închiriate şi primeau gratuit o cantitate de cărbune pentru încălzirea lor şi pregătirea hranei.

În felul acesta, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat să diminueze fluctuaţiile masive de personal civil din întreprinderile aflate în Valea Jiului şi la Anina şi să prevină plecarea masivă din acele zone a minerilor care au beneficiat până atunci de anumite facilităţi şi scutiri din partea statului român – deşi cărbunele obţinut avea o calitate mai slabă decât cel care se putea importa pentru industria siderurgică din România.

În scopul scăderii majore a fondurilor de salarizare care trebuiau alocate pentru personalul care accepta să lucreze în minele de cărbuni şi creşterii implicite a rentabilităţii lor economice, autorităţile comuniste de la Bucureşti au apelat la o măsură extremă încă de la sfârşitul anilor ’40: trimiterea pentru lucrul în mine a unor cetăţeni români care, iniţial, au fost recrutaţi pentru satisfacerea stagiului militar. Astfel, s-a ajuns la o situaţie foarte neplăcută, semnalată de liderii politici sovietici în 1953, după decesul lui Iosif Stalin. Autorităţile comuniste de la Bucureşti erau avertizate că „nu este convenabil politiceşte ca ostaşi români să lucreze la Sovromuri”, în condiţiile în care 50% din muncitorii care se aflau la „Sovromcărbune” şi „Sovromconstrucţii” erau, de fapt, ostaşi ai armatei române.[4]

Cu toate acestea, ideea utilizării în economia naţională a unor efective foarte mari de militari a continuat să fie aplicată, iar în perioada în care Nicolae Ceauşescu a condus România în calitate de preşedinte al statului, miniştrii Apărării Naţionale au aplicat fără crâcnire ordinul de a trimite cât mai mulţi ostaşi în mine şi la diferite obiective economice din ţară. De exemplu, la 16 decembrie 1978, în cadrul şedinţei cu activul de bază şi de partid din Armată, Nicolae Ceauşescu a declarat astfel: „Nu doresc să mă opresc la activităţile concrete desfăşurate în această privinţă; mi-ar fi greu să enumăr toate unităţile industriale unde sunt prezenţi militarii, toate şantierele, lucrările de irigaţii sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci şi politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unităţii dintre armată şi popor, o înţelegere mai profundă de către toţi militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei şi-au adus şi îşi aduc contribuţia activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât şi în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”[5].

Doi ani mai târziu, generalul-maior Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, a solicitat lui Nicolae Ceauşescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările care se executau pe diferite şantiere din ţară. În raportul nr. M 008259 din 10 decembrie 1980 se preciza faptul că în anul 1979, în afara celor 39.000 militari stabiliţi în planul iniţial, ministrul Apărării Naţionale detaşase încă 6000 militari pe şantierele ministerelor economice. Totodată, 10.600 militari au luat parte la strânsul recoltei din acea vară, 45.000 militari şi 5000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar 2500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia, în perioada iulie-octombrie 1980, alăturându-se celor care lucrau deja acolo. Pentru a strânge rapid recolta în toamna anului 1980, generalul-maior Constantin Olteanu a trimis în noiembrie 1980, la anumite unităţi agricole din ţară, încă 17.000 militari, „iar pe plan local, în zilele de sâmbătă şi duminică, în medie, câte 20.000 militari”[6].

Pentru anul 1981, generalul-maior Constantin Olteanu i-a repartizat în economia naţională pe cei 46.000 de militari încorporaţi, astfel:

- 30.000 de militari în termen încorporaţi direct la unităţile din economia naţională, astfel: 8300 de militari rămâneau la dispoziţia unor ministere economice, fiind apoi repartizaţi de Consiliul de Miniştri; 5400 de militari ajungeau la unităţile economice ale Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei; 4600 de militari urmau să lucreze în şantierele navale de la Galaţi, Constanţa şi Mangalia (şantierul civil „2 Mai”), iar 200 de militari în şantierul naval militar de la Mangalia; 9500 de militari erau trimişi la Brigada 38 Căi Ferate şi Brigada 35 Drumuri; 1500 de militari erau repartizaţi pe şantierele de irigaţii; 500 de militari ajungeau pe şantierele de construcţii de locuinţe;

- 16.000 de militari detaşaţi din unităţi la diferite obiective economice, astfel: 11.000 de militari la sectoarele repartizate armatei din Canalul Dunăre – Marea Neagră; 2500 de militari la lucrările de irigaţii; 2500 de militari în Bazinul carbonifer Oltenia (pentru perioada mai-octombrie 1981).

Totodată, potrivit planului propus la 10 decembrie 1980 de către generalul-maior Constantin Olteanu, 2000 de militari au fost repartizaţi în anul 1981 pe şantierele de construcţii de locuinţe ale armatei.

La finalul raportului pe care l-a trimis lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării Naţionale a menţionat că „procentul efectivelor care vor lucra în economia naţională în trimestrul I [al anului] 1981 s-ar ridica la 59%”[7].

În acest fel, încorporările de militari în termen au devenit pentru Nicolae Ceauşescu şi ministrul Apărării Naţionale un mijloc de acoperire a deficitului de forţă de muncă la obiectivele economice din întreaga ţară (inclusiv în minele de cărbuni cocsificabili din Valea Jiului şi Anina) şi în agricultură. Apelul la munca forţată şi slab calificată, în condiţii de lucru precare, demonstrează încă o dată lipsa de prevedere şi voluntarismul dus la extrem de către cei care au hotărât industrializarea forţată a României.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






















743 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version