De când autoritățile au luat măsura de a închide școlile și grădinițele pe durata codului portocaliu, am aflat că procesul de învățământ este reglementat nu doar de un calendar care ține cont de nevoile de studiu și odihnă ale elevilor, ci și de capriciile vremii de afară. Ne vedem, astfel, puși în fața unei mari noutăți: programul educațional nu se mai stabilește la întâlnirea dintre cerințele de cunoaștere ale societății și limitările psihologice ale elevilor care pretind momente de odihnă sub forma vacanțelor. Nu, educația trebuie să țină cont și de modul în care birocrații, indiferent că sunt aleși ori numiți politic, interpretează codurile meteorologice.
Primii care pierd sunt, bineînțeles, elevii. Orice zi în minus din educație, alta decât este impusă de nevoile psihologice ale vârstei, reprezintă o șansă mai puțin de a te pregăti pentru viață. Iarna aceasta ne-a mângâiat pe creștet cu doar câteva zile de cod portocaliu. Ce s-ar întâmpla dacă numărul acestora ar fi mai mare? Nimeni n-ar trebui să excludă ca, pe fondul schimbărilor climatice tot mai intense, la anul sau peste doi ani să avem 10-20 de zile de cod portocaliu. Și atunci ar însemna ca de fiecare dată elevii să intre în vacanță forțată.
La urmă vin părinții. Nu toți au șansa de a avea îngrijitori privați pentru proprii copii. Deciziile administrative categorice precum aceea de a închide școlile în timpul codului portocaliu îi forțează pe copii la vacanță, iar pe părinții mai puțin privilegiați la concediu. Înainte de 1989, au existat perioade cu domiciliu forțat. După 1989, sunt perioade cu concedii forțate de odihnă; toate grație unor decizii administrative neinspirate și categorice. Concediul de odihnă, unica soluție legală pentru părinții care nu au cu cine să-și lase copii acasă și care, la serviciu, nu reușesc anumite aranjamente umane („mă înlocuiești acum și te înlocuiesc mai târziu”, etc), reprezintă un drept. În calitate de drept legal, acesta trebuie să rămână la libera apreciere a titularului acestuia. Ar fi interesant de observat felul în care se poate soluționa, pe cale juridică, conflictul subtil dintre posibilitatea titularului dreptului la concediu de odihnă de a stabili oportunitatea exercitării acestuia și restrângerea acestei posibilități ca efect al măsurii administrative de închidere a școlilor. Cu alte cuvinte, nu doar eu sunt cel care știe când e mai bine să-mi iau concediu, ci și administrația. De ce să mă strofoc să gândesc pentru mine când birocrația mă poate substitui în ceea ce merită să fac? Sugestia orwelliană e străvezie.
Nu vreau să discut cum pierd instituțiile atunci când angajații sunt constrânși să plece în concediu de… odihnă. „Șansa” birocraților care vin cu soluții radicale atunci când nu se impune este că în rândul angajaților sunt tot mai puțini oameni cu copii (cer iertare pentru acest cinism!). Declinul demografic face ca efectele unor decizii care nu sunt flexibile să se cuantifice doar la nivel individual, nu și instituțional.
Ce se așteaptă de la administrație în astfel de cazuri? În niciun caz soluții categorice. Ar fi fost înțelept ca administrația să arate flexibilitate și să lase la aprecierea fiecărei unități de învățământ decizia potrivită – de a suspenda cursurile, de a funcționa doar pentru părinții care preferă să-și aducă copii la școală, etc -, urmând ca, la rândul ei, fiecare unitate de învățământ să adopte soluția potrivită prin consultare cu părinții, cu corpul didactic. O decizie trebuie să țină cont și de locul unde se află unitățile de învățământ. Una este să închizi o școală dintr-o comună de munte, aflată la răscruce de vânturi, unde elevii se adună din sate învecinate și cu totul alta este să închizi școlile unei capitale de stat european, unde vitregia climei este compensată de infrastructură (străzi, transport în comun), distanțe scurte între domiciliu și școală, logistică, etc.
Înțelepciunea pe care o așteptăm de la administrație, având în vedere că are o memorie instituțională și cuprinde oameni calificați, se măsoară în gradul de flexibilitate și capacitatea de a intra în dialog cu părțile interesate. Codul portocaliu pe care îl stabilește administrația meteorologică nu trebuie înțeles ca stare de urgență în care deciziile să fie așteptate cu rapiditate și fermitate. Apoi, problema cu toate aceste coduri este că ele creează obișnuință, astfel că ceea ce acum e cod portocaliu mâine să fie cod galben. Și atunci de ce să sacrificăm cerința imperativă a educației pentru coduri de informare/avertizare, resimțite diferit de la persoană la persoană? Ce să mai vorbim de faptul că înțelepciune înseamnă și să nu alertezi populația în mod inutil? N-am să uit isteria creată de municipalitatea bucureșteană când pe 18 septembrie 2017 a anunțat o mare furtună care… nu a mai avut loc. Efectul a fost un București cu magazine închise, străzi pustii, Sala Mare a Palatului unde se desfășura Festivalul Enescu plină-ochi în mod obișnuit funcționa la mai puțin de un sfert din capacitate. Strigi lupul când nu vine, dar atunci când vine cine mai crede?
citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
