Cu ani în urmă am obținut (cu greu) carnetul de șofer. De atunci și până azi mă tot întreb: oare de ce codul rutier ne obligă să acordăm prioritate de dreapta, în intersecțiile nedirijate, când de la volan observăm mult mai ușor vehiculul care vine din stânga noastră? Cu toate acestea, de atâția ani de când conduc, am acordat de mii de ori prioritate de dreapta. Dovadă că sunt în viață și mai pot scrie despre ortografie… Sunt indivizi (Caragiale le zicea nifiliști) care cred că își pot afirma personalitatea printr-o permanentă gherilă cu tot ce mișcă-n țara asta. Când și-au epuizat inamicii, se întorc împotriva ortografiei oficiale. Cunosc un inginer care pe vremea lui î semna Pânzaru, iar acum, în vremea lui â, constat că semnează Pînzaru.
A scrie corect este întâiul semn de respect pentru limba ta și pentru cei care te citesc. În acest scop, lingviștii au avut de ales între ortografia etimologică și ortografia fonetică. Simplificând mult lucrurile, putem spune că principiul etimologic este unul istoric și cultural : scriem așa cum vorbeau strămoșii noștri și cum scriau înaintașii noștri, iar cel fonetic este unul simplu, „senzorial”: scriem așa cum auzim rostindu-se azi.
Francezii pronunță dua, dar scriu doigt = deget, rostesc bocu = mult, dar scriu beaucoup. Știind că în latinește deget era digitus, nu-i greu să observăm că forma doigt conservă consoanele g și t din etimonul latin, chiar dacă acestea au dispărut din pronunția actuală. Dacă francezii ar scrie bocu, nu beaucoup, vorbitorii ar pierde legătura cu elementele componente beau = frumosși coup = lovitură, căci, oricât de ciudat pare, beaucoup însemna, inițial, nici mai mult, nici mai puțin decât „lovitură frumoasă”. Ortografia etimologică are avantajul că păstrează un contact cultural și sentimental cu istoria proprie. Are însă dezavantajul că, fiind destul de complicată, se deprinde mult mai greu decât cea fonetică, iar cei care scriu sunt mai expuși erorilor.
Principiul suveran al ortografiei fonetice este unul simplu : unui sunet (fonem, mai exact) îi corespunde o singură literă. În românește, fie că scriem loc, pom, rotund (cuvinte de origine latină), bolnav, domolit, boier (slave), odaie, moft, moloz (turcești), oraș, tobă (maghiare), fie, în sfârșit, că scriem posomorât (cuvânt cu etimologie necunoscută), vocala o e reprezentată întotdeauna de același semn grafic : [o]. În ortografia franceză însă, deși se pronunță identic, vocalase scrie în patru feluri, potrivit unor criterii de factură etimologică : eau în morceau = bucată, beau = frumos ; au în sauter = a sări, cause= cauză, motiv ; oîn : sortir = a ieși, dormir= a dormi. O variantă grafică mult mai rară pentru același sunet este [ô]. Se găsește în denumireaturistică a Rivierei Franceze, Côte d’Azur, și în alte câteva cuvinte precum apôtre = apostol, hôpital = spital. Dacă raportăm aceste cuvinte la originea lor, constatăm că ortografia franceză este atât de pedantă – în sensul bun al termenului – încât marchează printr-un o circumflex [ô] până și pierderea pe drumul de la latină la franceză a unui s următor lui din etimon : costa, apostolus și hospitalis.
În 1862, Alexandu Ioan Cuza a semnat decretul domnesc prin care s-a instituit scrierea cu litere latine. Folosit sporadic și înainte de 1862, alfabetul latin a înlocuit definitiv alfabetul chirilic, oficial până la acea dată. De atunci încoace, regulile ortografice au fost modificate prin mai multe reforme succesive, importante fiind cele din 1904, 1932, 1953 și 1993. Nu intru în detalii, rețin doar tendința esențială, anume aceea că, până la anul de grație 1993, reformele au favorizat, în general, principiul fonetic; această tendință oarecum naturală a condus la simplificarea ortografiei noastre, fâcând-o accesibilă pentru toată lumea.
Împotriva acestei tendințe a venit reforma din 1993 care, prin reintroducerea lui â în interiorul cuvintelor și a formei sunt pentru sînt, a creditat principiul etimologic, sugerând că în felul acesta latinitatea românei ar fi mai evidentă. Nu am nimic împotriva introducerii unor criterii de natură etimologică într-o ortografie bazată pe fonetism, dacă aceasta e de natură să servească o cauză dreaptă. Eu însumi am scris că nici ortografia fonetică, nici cea etimologică nu supraviețuiesc în stare pură. Sunt de acord deci că introducerea lui â în locul lui î în cuvinte precum român și derivatele își are rațiunile ei – patriotice putem zice –, câtă vreme, scriind România, dovedim că de la Roma ne tragem, nu de la Romi(nia), cum cred francezii. Nu sunt însă de acord cu generalizarea lui â în interiorul cuvintelor din rațiuni pur științifice. În primul rând pentru că îromânesc nu provine întotdeauna din alatin ca în canem = câine, cantare = a cânta, panem = pâine, ci descinde și din celelalte patru vocale ale alfabetului latin :
din i : luminaria = lumânare, rideo = râd, rivus = râu ;
din e : monumentum = mormânt, tenerus = tânăr, ventus = vânt ;
din o : fontana = fântână, longum = lângă ;
din u : aduncus = adânc, hirundinella = rândunică, perturniculla = potârniche.
Mai mult, pentru ca absurdul să fie în floare, noua ortografie ne obligă să scriem înger și întâi deși aici î provine din alatin :angelus, antaneus.
Ar mai fi de discutat grafia lui sunt. Aceeași reglementare ortografică ne interzice să scriem sînt, pentru că, în latină, forma de persoana a III plural la prezentul indicativului era sunt. Academicienii care au votat legea au ignorat faptul că, de-a lungul a 2000 de ani aproape, în drumul lor de la latină la română, cuvintele au suferit transformări fonetice importante, încât acest cuvânt se rostea și, după părerea mea, ar trebui să se rostească și astăzi sînt (sânt, dacă vreți). O dovadă este poezia, unde sfânt, mormânt, cânt rimează cu sînt, niciodată cu sunt ! Sunt rimează cu unt, mărunt și crunt, rime greu de găsit în poezie, dacă nu imposibil.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
0
2
