Am scris in ultimele luni in mod repetat ca, pentru mine, o Europa incapabila de ospitalitate, solidaritate si compasiune isi reneaga valorile esentiale. Dreptul la azil este unul inalienabil. Sunt arendtian, deci stiu ce inseamna perplexitatile, ori chiar antinomiile drepturilor omului intr-o lume descentrata axiologic. Am vazut cu ochii mei cum arata pasaportul Nansen. Cunosc din proprie experienta conditia de apatrid. Stiu ce inseamna homelessness si rootlessness. Nu sunt la curent cu fiecare cuvant rostit de Ana Blandiana si Gabriel Liiceanu. Se prea poate sa vedem chestiunea refugiatilor (arabi, etiopieni, musulmani, crestini) in chip diferit. Nu e sfarsitul lumii. Dar cand dispare ceea ce englezii numesc common sense, concept tradus, daca nu ma insel, de N. Steinhardt prin buna socotinta, cand se porneste pe drumul unor etichete gen “legionar” si “nazist”, mi-e teama ca eticheta, in sensul politetii si al proprietatii termenilor, al normelor de conduita civilizata dintr-o societate, s-a dus pe apa sambetei, iar sansa dialogului s-a naruit. Pacat!
Ignorarea contextelor istorice, politice, sociale si intelectuale, atribuirea de intentii malefice prin sofisme insidioase, punerea la stalpul infamiei a unor respectati intelectuali anti-totalitari, numai pentru ca isi rostesc opiniile, mi se pare ca tine de o inchizitie a gandirii de tip totalitar. Traim o epoca de criza, este un fapt. Nu avem solutii definitive, ne intrebam, incercam sa vedem daca exista o lumina la capatul tunelului. Dar este indecent sa aplicam acest gen de tehnici injositoare doar pentru ca nu ne plac ideile cuiva. In plus, este penibil, ba chiar grotesc, sa recurgi la caricatura cand nu esti in stare de dialog…
