Blestemul şi binecuvântarea omului de azi este imposibilitatea de a se sustrage alegerii. Nu alegem pentru că suntem, cu toţii, nişte caractere selective, alegem fiindcă nu avem încotro. Sau, mai degrabă, înşfăcăm. Exact ca în cazul atitudinii faţă de hrană, unde eleganţa unui prânz rafinat se precipită, astăzi, într-o vulgară, aproape scabroasă “haleală” la-ntâmplare şi de-a-mpicioarelea, astăzi alegem repede şi mult. Ne năpustim în bâlciul opţiunilor dintr-un fel de simţire monstruoasă şi de vedere enormă fără a ne lua răgazul redimensionării nevoii (aducerii ei, adică, de la nivelul poftei ahtiate la stabilitatea trebuinţei asumate). Alegerea este supraponderală, rezultatul său rămâne, însă, unul costeliv.
La ezitări, cumpătări şi cumpăniri am renunţat cu toţii fiindcă dacă le-am da curs, ne-am ieși din ritm. N-am mai fi “pe val”. Cu capacitatea ori mai bine zis cu reflexul de a alege repede şi bine, nu s-au născut mulţi. Pentru majoritatea oamenilor, a reflecta la “calea de urmat” este cel mult un exerciţiu crispat, efectuat şcolăreşte sub presiunea vreunui coacher angajat de șefi pentru domesticirea angajaților.
Dacă în societățile tradiționale alegerile personale erau neimperative şi relativ puţine la număr, societatea contemporană s-a ridicat, se știe preabine, pe uriaşa forţă socio-politică (și culturală) a alegerii. Alegem de dimineața până seara. Refuzul de a alege atrage după sine descalificarea din cursă. Atletismul social nu e opțional.
De bună seamă, atunci, că mersul sau ne-mersul la biserică, mâncatul cu sau fără carne, căsătoria cu vreun domn sau vreo doamnă, bumbacul ecologic sau pielea de șarpe, devin, toate, nişte libertăţi precare (așa le numea, dacă nu mă înșeală memoria, Ulrich Beck), nişte provocări conjuncturale.
Provocarea creează – ilustru şi perfid – iluzia libertăţii. “Să încerc, să nu încerc?“ Ce avem, de fapt, în față este o sărmană ipostază a eliberării euforice care însoţeşte, inerent, trecerea de la o deprindere la alta. Este vorba de acel moment în care simți cum te roade, plăcut, curiozitatea de a încerca “și asta”; după consumarea fazei incipiente, alegerea tocmai făcută se descompune lesne în acţiuni împovărătoare, flaşte care nu numai că nu au nimic dezrobitor în ele, dar întruchipează opusul însuşi al libertăţii.
Paradoxul într-o societate construită pe inestimabila valoare a libertăţii alegerii este că, mult prea adesea, această valoare ajunge să nu mai valoreze mare lucru. Omul, dator sieşi cu împlinirea socială, presat, adică, de datoria de a deveni “cineva”, se jetfeşte pe sine pe altarul unor opţiuni care, deşi ale sale, nu au nimic din solemnitatea unor convingeri. Devenită insignifiantă, alegerea reprezintă astăzi ipostaza cea mai convingătoare a impotenţei cognitive şi emoţionale a oamenilor de a lua asupra lor propriile preocupări.
Să zicem că un ins neconvins de propriile-i opțiuni dă nas în nas cu un alt ins, să zicem, musulman, a cărui unică preocupare este propriul angajament religios, total și absolut. Inevitabil, primul se simte intimidat de al doilea.
Ne-am obișnuit (sau am fost obișnuiți) să ne abținem de la angajamente totale. Firește că așa și trebuie să fie!
Sincretismul spiritual cotidian, tehnicile de self-fulfillment, exercițiile de mindfulness prin contrast cu bufeurile sângeroase ale fundamentalismului religios, par, desigur, un repaus paradisiac. Nimic mai salubru, nimic mai plăcut decât un continent ticsit cu oameni care se caută, cu frenezie, pe ei înșiși.
Așadar, nimeni n-ar fi putut născoci, în condiţiile socio-culturale contemporane, o variantă mai bună de convieţuire decât irelevanţa opţiunilor spirituale!
Să revin, totuși, la insul musulman. Angajamentul lui “excesiv” ne sperie îngrozitor fiindcă ne anulează, atât la propriu cât și la figurat.
Să ne autoanulăm atunci, de bunăvoie!
Intuiesc în această tendință de autoanulare a occidentalului profilul ambivalent al omului care se simte deopotrivă victimă și stăpân. Occidentalul generic este omul copleșit deopotrivă și simultan de complexe de inferioritate și de complexe de superioritate, omul căruia îi place să creadă că moliciunea sa este una esențialmente suverană.
