Atentatele de vineri seară de la Paris sunt semnul, tragic, al intrării într-o nouă vârstă istorică. Se simt în aer emoţia şi neliniştea ce au anticipat anii 1914 şi 1939. Crimele comise de Statul Islamic sunt expresia unei patologii ale cărei simptome erau vizibile de ceva timp. Asasinarea ziariştilor de la “Charlie Hebdo” a făcut parte din această serie de evenimente ce anunţa un teribil val de ură şi de barbarie.
O dată cu seara de vineri, Parisul şi intregul Occident se trezesc la realitatea unei confruntări globale ce nu mai cunoaşte graniţe şi care va înghiţi, rând pe rând, naţiuni şi destine. Departe de a fi un fenomen îndepărtat, Statul Islamic se află mai aproape de noi decât credem. Prin miile de soldaţi fanatizaţi care se întorc spre Europa, el deţine un cap de pod care devine, cu zi care trece,din ce în ce mai solid.
Ca şi la 11 septembrie 2001, statul modern se află faţă în faţă cu teribila dilemă morală a luptei cu acest inamic invizibil şi amoral. Declararea stării de urgenţă, atacurile aeriene purtate împotriva cartierului general din Siria, acţiunile poliţiilor belgiene şi franceză sunt dovada gravităţii fără precedent a clipei de faţă. Miza zilelor şi anilor care urmează este menţinerea unui civilizaţii, a unei mod de viaţă întemeiat pe libertate şi pe liber-arbitru. Nu este aici un exerciţiu de retorică excesivă, ci transcrierea unui sentiment de urgenţă, etic şi intelectual.
Statul Islamic
Atentatele de la la Paris spulberă iluzia capacităţii de a ingrădi această entitate monstruoasă, fără un angajament militar de durată. Spre a folosi un vocabular familiar dreptului internaţional, Statul Islamic este un inamic al întregii umanităţi. El ameninţă, direct şi indirect, fundamentele ordinii globale.
În Siria şi în Irak, acolo unde s-a consolidat teritorial, Statul Islamic pune în operă propria sa utopie politică. Teologia salafistă, ce este legitimarea sa, oferă alibi pentru un experiment de o barbarie teocratică fără precedent. În maniera sa, ce uneşte premodernitatea şi rafinamentul propagandei, Statul Islamic realizează o operă de educaţie globală. El pune în mişcare un mecanism ce are o vocaţie universală. Califatul este avatarul local al unei ambiţii de remodelare antropologice.
Prin misiunea pe care şi-o asumă, califatul subminează tot edificiul etatic al Orientului Mijlociu. Prin abolirea graniţei dintre secular şi sacru, prin recursul la o retorică a convertirii şi jihadului, Statul islamic pune în chestiune tot ceea ce i se contrapune, juridic şi politic. Regimurile mai mult sau mai puţin moderate care se află în această regiune sunt, pentru Statul islamic, o expresie a ereziei- tratamentul rezervat pilotului iordanian luat prizonier este un exemplu de o cruzime ultimă.
Teritorializarea Statului Islamic este o strategie înşelătoare. Căci vocaţia sa nu se limitează la decuparea unui segment smuls unor state prăbuşite. Revendicarea de la Califat nu este întâmplătoare. Ea trimite la voinţa de a extinde stăpânirea sa peste toţi necredincioşii. Strategia de exterminare a minorităţilor religioase din Irak ilustrează această dimensiune criminală care îl defineşte de la naşterea sa.
Statul Islamic este farul dinspre care radiază mesajul acestei religii politice. Unind wahabismul şi salafismul, islamismul din zilele noastre are în acest stat criminal un centru de operaţiuni şi o sursă de inspiraţie. Simpla sa existenţă pare să confirme posibilitatea unei politici a adevărului integral. Zelul său misionar nu este mai puţin redutabil. Radicalizarea convertiţilor occidentali este măsura succesului său. Cariera unui asasin cu sânge rece ca “Jihadi John” este semnificativă. Religia politică a islamismului îşi are propriul său panteon de martiri.
Islamismul oferă mai mult decât adrenalina luptei. El permite musulmanilor care i se alătură să stabilească ordine în acest univers de nuanţe care este viaţa modernă. Tabloul se desenează, simplu, cu inamicii care trebuie exterminaţi. Lectura literală coranică le acordă acestor indivizi sentimentul de a fi parte dintr-o comunitate de aleşi.
Din toate aceste raţiuni, Statul Islamic se cere atacat şi lichidat. Eliminarea bazei sale teritoriale este unica garanţie a pacificării şi restaurării normalităţii. Acest edificiu canceros nu mai poate fi tolerat în corpul umanităţii. Statul Islamic trebuie înfruntat, decisiv.
Inamicul din interior
Atentatele de la Paris au indicat existenţa unui tipar de radicalizare prezent deja şi în crimele din ianuarie. Planificarea este realizată pe teritoriul Statului Islamic,dar agenţii care pun în operă barbaria sunt cetăţenii occidentali, francezi şi belgieni. Acesta este simptomul acelui război civil global în plină desfăşurare. După pelerinajul războinic, urmează faza atacului împotriva propriilor naţiuni.
Islamismul este cu atât mai redutabil cu cât dispune de sprijinul unei intregi societăţi paralele occidentale, societate din care se recrutează luptătorii şi ideologii săi. De la Imamii ce predică ura la reţelele de socializare ce exaltă martiriul, Occidentul este străbătut de acest labirint. Radicalizarea nu este un accident, ci parte din efortul de consolidare şi de regenerare al acestui univers subteran. Din când în când, acest univers subteran devine vizibil. Atacurile verbale salafiste împotriva “ decadenţei “ occidentale, visceralitatea antisemitismului ( legitimat, în ochii stângii progresiste, de solidaritatea cu Palestina) , toate acestea probează vitalitatea unui mediu ce se defineşte prin ostilitatea implacabilă faţă de statul secular.
Cetăţenia este veriga absentă, cea pe care o elimină islamismul din decorul cotidian. Cei ce aderă la această religie politică renunţă la patria lor, spre a îmbrăţişa o nouă patrie, aceea a Califatului. Un cult al morţii se ţese în jurul celor care se ridică împotriva compatrioţilor lor. Temeliile statului democratic şi secular sunt înlocuite cu edificiul salafist. Iată ceea ce revelă atentatele de la Paris. Războiul impotriva naţiunii este pornit, în numele mântuirii divine.
Şi dacă Statul Islamic este expresia teritorială a barbariei islamiste, această societate paralelă ce se dezvoltă în Occident, sub semnul fanatismului, este inamicul din interior: ambii actori sunt definiţi prin respingerea, globală şi directă, a valorilor noastre. Ceea ce este , pentru noi,o crimă devine, în ochii prozeliţilor lor, devoţiunea martirului.
