Simona Halep este o tînără de 23 de ani, care, în timp ce mergea la școală, se pregătea totodată să devină marea sportivă care este astăzi. Simona Halep a făcut în ultimii ani pentru România mai mult, infinit mai mult, decît orice minister sau orice campanie de îmbunătățire a imaginii României în lume. Simona Halep ne-a ajutat psihologic să nu ne pierdem mințile de rușinea politică a ultimilor ani. Simona Halep a ieșit, ca o împlinire paradoxală, din ruinele unei țări bombardate la nivel moral. Și totuși ea este azi sfătuită, criticată, abuzată psihologic de o mare parte a presei din România. E o greșeală, o nedreptate și o dovadă în plus că ceva esențial e putred în patrie.
Am convingerea, bazată pe date biografice și alte exemple din proximitate, că de școala românească, exemplu mondial de meșteșug de alienare mintală, se poate scăpa doar cultivînd o pasiune: poate fi un sport, poate fi o preocupare constantă, poate fi, de pildă, ieșirea din corsetul programei școlare generale prin opțiunea pentru o școală de artă. Primele două soluții le-am experimentat în mod direct, pînă pe la 12, 13 ani am făcut sport de performanță, apoi m-am reprofilat pe olimpiada de română. Olimpiadele din România sînt, la rîndul lor, un alt meșteșug de alienare (și o spune cineva care a ajuns pe cele mai înalte culmi, deci nu pot fi bănuită de frustrare), dar măcar te scapă de învățarea formulelor la chimie și, mai ales, te scapă de prezența obligatorie. Cum spunea cineva din sistem, olimpicii români se formează în pofida școlii românești și nu datorită ei. Am scris în urmă cu mai mulți ani un articol care se numea ”Școala românească între olimpici și handicapați”. În ciuda titlului prea strident pentru gustul meu de acum, sînt încă de acord cu ce spuneam acolo.
Am asistat, în ultimii ani, la formarea unui membru al familiei mele, de la nivelul de Goe de șase, șapte ani, trecînd prin tulburea adolescență, pînă la apariția unui tînăr de toată isprava, care zilele astea a dat examenul de bacalaureat. Cu calm, cu un strop de umor, cu emoții firești. E un om tînăr de care sînt mîndră și care va face cîteva lucruri bune în viață, spun asta bazîndu-mă pe faptul că deja a făcut cîteva, lucrînd în vacanțe ca ajutor de fotograf, publicînd lucruri istețe pe net, participînd cu burse la TIFF. A ajuns aici, la un liman rezonabil și decent după furtunile puberale, nu doar pentru că e un ins dotat genetic, ci pentru că, la momentul potrivit, a fost mutat de la o școală faimoasă bucureșteană, cotată sus la bursa tîmpeniei alimentate de părinți inconștienți și de profesori corupți, la Tonitza. Adică acolo, unde spun ”oamenii serioși”, nu prea se face carte. Le răspund: carte nu se face nicăieri în România și nu se va face cît timp personaje ca Ecaterina Andronescu vor îmbîcsi aerul, cît timp programele școlare vor fi așa cum sînt acum, iar manualele, făcute de profesori plagiatori și academicieni găunoși. Dar măcar la Tonitza se face ceva alternativ, ceva care iese din tipare, ceva care îți poate oferi un sens la vîrsta la care căutarea lui e dureroasă, iar negăsirea lui, periculoasă. Nu sînt atît de naivă să cred că învățămîntul de artă e lipsit de primejdii, probabil una dintre ele fiind prețiozitatea goală, elitismul fără substanță, cultivarea suprafețelor, dar sînt primejdii firești, surmontabile. Faptul că acolo copiii lucrează cu obiecte, pictează, fac fotografii, desenează, modelează, au ateliere unde nu știu cît muncesc, dar măcar învață să trăiască împreună în afara băncilor în care stau răstigniți în școlile obișnuite, e deja enorm. Ca să închei această introducere: pentru a supraviețui psihic presiunii care se exercită constant în societatatea românească asupra omului începînd cu vîrsta preșcolară, e nevoie de un violon d´Ingres, de o alternativă, de un debușeu, de ceva care să te scoată din turmă. Însă o dată făcut acest pas, alte pericole pîndesc.
Pericolul cel mai mare: sfaturile, mai ales cele mieroase. Abuzul, continuul abuz care se exercită, din partea unei societăți lipsite de preocupări proprii – o lume care nu pare să facă altceva în afara clevetelii, de la cel mai mic, la cel mai mare – asupra celui care iese din rînd. Un abuz camuflat și cu atît mai coroziv.
Ce se întîmplă acum cu Simona Halep în presa din România este paradigmatic. Cum bine spunea un editorialist din Adevărul, după ce nimeni și nimic, cu atît mai puțin statul român, nu a ajutat la formarea ei, nu a susținut-o în anii lungi, chinuitori, discreți în care se va fi antrenat zilnic pentru a ajunge unde a ajuns, acum, dintr-o dată, toată lumea are dezamăgiri, frustrări, sfaturi de dat. Îmi pot imagina ce e în sufletul ei, mai ales că un sportiv nu e un filosof, nici un mare psiholog, un sportiv e un om care a investit în altceva, iar acum, în fața abuzului de natură psihologică, se găsește, probabil, lipsit de armură. Dar am văzut și destui intelectuali, oameni care au investit ani de zile în mușchiul din cutia craniană, la fel de neajutorați în fața abuzurilor, în fața sfaturilor, venite în general de la cei mai sterili, și tocmai de asta, plini de venin semeni de-ai lor. Am văzut o scriitoare excepțională care nu reușește să termine un roman pentru că niște prieteni i-au spus că atunci cînd te ocupi cu cărțile, cu literatura, la nivel academic, nu mai poți să și creezi literatură, e ceva firesc, spiritul critic te lasă fără puteri încă dinainte de a începe. Am văzut un biet om tînăr căruia un prozator faimos, care n-a mai scris altceva în afară de bîrfe literare în ultimii 30 de ani, i-a spus că ”nu-i zboară zmeul”, înțelegînd prin asta că e incapabil să creeze proză epică, iar bietul om tînăr l-a crezut și își dedică viața reportajelor, într-o păguboasă venerație față de prozatorul sfătos.
Revenind la Simona Halep, pe care, cel puțin deocamdată, eu n-am văzut-o în nici o reclamă la margarină toxică, nici în parlament ca senatoare a unui partid de borfași, nici povestind detalii sordide din sacul cu dezordini amoroase, ea este victima acestui tip de abuz specific românesc. Și asta nu de ieri, de azi, de cînd a intrat într-o cădere de formă, o cădere temporară, n-am nici o îndoială, de altfel. Nu, Simonei Halep i s-au dat sfaturi grețoase încă de la început, de la primele apariții, inclusiv legate de talia bustului. Nu știu dacă operația pe care a făcut-o era necesară, poate că da, dar țin să amintesc că jucătoarea care se află pe locul I în ATP este un munte de om la limita obezității, însă probabil n-a avut un sfătuitori care s-o îndemne să se ajusteze chirurgical. Simona Halep a avut, ghinionul ei. Nici Sharapovei nu i-a spus, probabil, nimeni că e penibil să geamă asurzitor la fiecare lovitură, nici că amorurile cu celebrități dăunează carierei de sportivă serioasă. Și-au văzut de treabă, cu o nepăsare de invidiat. Numai Simonei Halep i s-au dat și i se dau cele mai abuzive sfaturi, numai pe ea o așteaptă la cotitură o armată de jurnaliști care nici ei nu știu dacă sînt jurnaliști sportivi sau de cancan, gata să-i comenteze fiecare greșeală neforțată. Ei știu, vezi bine, cum devine treaba, că doar de 25 de ani încoace joacă tenis, și la propriu și la figurat, cu mafioții din presă. Ei le știu pe toate, la fel cum le știu criticii români care nu se mulțumesc să spună că o carte e proastă, dau și sfaturi despre cum ar fi trebuit s-o fi scris,bietul autor. Sau povestesc cum ar fi scris-o ei.
Nu știu dacă Simona Halep are timp să citească Contributors, dar dacă cineva din staff o face, mi-ar plăcea să-i transmită că nimeni, niciodată, nu este la adăpost total de abuzuri, că nici cel mai bun psiholog nu se poate feri de loviturile perverse, venite din inteligențe nocive, înăcrite de propria sterilitate. În serialul Cracker, extraordinarul psiholog întruchipat de Robbie Coltrane, vorbește cu o colegă psihiatră despre dezastrul din propria viață și zice, cu umor, că probabil de vină e covorul cel nou, achiziționat de curînd, care probabil i-a adus ghinion. E normal să se simtă lovită, e normal să se simtă descurajată, cînd atîția falși binevoitori încearcă, vorba lui Caragiale, să-i facă binele cu forța. Sfaturile sînt esențiale în viața oricărui om, dar condiția obligatorie e să fie venite din bună-credință. Și cel mai prostuț ins îți poate spune ceva util, dar un om rău, un om desfigurat de propria sterilitate, jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop, niciodată.
Am, pentru uz privat deocamdată, o metodă prin care, imaginîndu-mi-l într-o anumită poziție, nu pot spune public despre ce poziție e vorba, pe abuzatorul de ocazie, puterea lui de a-mi provoca daune se risipește instantaneu. De asemenea, îi pot trimite portretul unui cuplu de critici literari, semnificativ, cred, pentru criticul cu C mare din patria noastră comună. Sau pentru ce tolerează societatea românească, încă infantilă și obișnuită să suporte orice, ca fiind Criticul. Îi mai pot spune că vecinii mei de la Madrid, în ciuda faptului că Rafa Nadal mergea din groapă în groapă și a ajuns de curînd pe locul 10, niciodată nu i se adresau altfel, din fața televizorului, decît cu încurajări familiare, pline de o căldură simplă, necontrafăcută: Vamos, Rafa, vamos, guapo!
