“The Tragedy of Liberation” este titlul noii carti de Frank Dikotter (aparuta la editura Bloomsbury ) despre prima faza a dictaturii comuniste din China lui Mao. Executii in masa, deportari, cataclismul Gulagului chinez. Intr-o carte anterioara, “The Great Famine”, aparuta in 2011, autorul documenta modul in care Mao si camarazii sai (inclusiv Deng Xiaoping, Zhou Enlai si Liu Shiaochi) au provocat moartea, in doar trei ani, a circa 35 de milioane de de oameni (in timpul dementului “Marlui Salt Inainte”, strategia utopica aplicata intre 1958 si 1961). Cand citesc elogii aduse “lucrurilor bune” pe care le-ar fi facut comunismul, in China, URSS sau Romania, nu pot sa nu fiu socat de cecitatea morala a celor care continua sa bata moneda pe aceste fictiuni morbide si perverse. Ori, mai exact spus, sa bata campii cu infinit cinism.
Titlul recenziei cartii lui Dikotter semnata de Frank Walden in “Wall Street Journal” (5-6 octombrie 2013) sintetizeaza catastrofa: “A Red Book Written in Blood”. Sau, reluind cuvintele scriitorului iugoslav Danilo Kis, autorul formidabilei carti “O cripta pentru Boris Davidovici”: Timbre rosii cu portretul lui Lenin…
http://www.lapunkt.ro/2013/06/01/cu-cerneala-rosie-ca-sangele-danilo-kis-si-problema-raului-radical/
Bolsevismul, in oricare dintre intruchiparile sale istorice, a fost un radicalism utopic. In “Ce-i de facut?”, Lenin scrisese: “Trebuie sa visam!”In anii 30, Stalin spunea ca “nu exista fortareata pe care, noi, bolsevicii, sa nu o putem cuceri”. Ideea venea de la Marx care, in 1871, celebra Comuna din Paris drept “asaltul cerului”. In 1959, la al XXI-lea Congres (extraordinar) al PCUS, Nikita Hrusciov a proclamat ca URSS va ajunge din urma si va depasi Statele . Imediat dupa aceea, Mao anunta ca nu se va lasa mai prejos: China comunista va ajunge din urma si va depasi Marea Britanie. La al XXII-lea Congres, in octombrie 1961, Programul PCUS, un document utopic care ar merita recitit, fagaduia mesianic: “Actuala generatie de oameni sovietici va trai in comunism!” Greva muncitorilor de la Novocercassk era inecata in sange in iunie 1962. Hrusciov era debarcat in octombrie 1964. URSS se prabusea fara glorie in decembrie 1991.
http://soviethistory.org/index.php?page=subject&SubjectID=1961novocherkassk&Year=1961
Sa invoci nume precum Iuri Gagarin, Maia Plisetkaia ori Nadia Comaneci pentru a spune ca au existat si succese ale acelor regimuri este la fel de stupid, moral vorbind, ca si cum ai spune ca in timpul lui Hitler s-au produs masini Volkswagen si ca sportivii germani au “repurtat succese” (utilizez deliberat limba de lemn) la Olimpiada de la Berlin din 1936. Da, in anumite clipe de relativ dezghet, au aparut si carti onorabile, dar acest lucru nu a fost datorita, ci in pofida comunismului. Mai l;ipseste sa ni se spuna ca existau si pectacoile de “varitati”, ba chiar si “ora de satira si umor”. A existat si Silvia Chicos cu “Noapte buna, copii”. Acest gen de “normalizare” a totalitarismului este expresia unei ignorante desavarsite si a unui deficit absolut de simt moral.
Dikotter ofera o cifra inspimantatoare: cinci milioane de victime, de morti, in primii zece ani ai dictaturii lui Mao. Fiecare victima a avut o familie, un nume, o biografie. Toti au fost mai intai dezumanizati, apoi lichidati. Intreb, asadar, nu a rfi putut fi atinse obiectivele alfabetizarii ori ale reformelor sanitare fara oribilul pret al crimelor in masa? Ce legatura cauzala poate fi descoperita, fara a-ti fractura capacitatea de a rationa normal, intre meciurile de fotbal din anii lui Ceausescu si bilantul istoric al unui regim ilegitim si criminal?
Recomand aici doua articole care mi se par relevante in cadrul acestei discutii. Iata un fragment din cel semnat de profesorul N. Manolescu in “Adevarul”:
“…n-avem voie să neglijăm reabilitarea discursului comunist de către o mână (deocamdată!) de tineri, printre care regăsesc şocat foşti studenţi ai mei, sub cuvânt că viaţa intelectuală românească ar avea absolută trebuinţă de o aripioară de stânga spre a-şi putea lua zborul în lumea ideilor. Convingerea cu care aceşti tineri afirmă a nu fi nostalgicii unui regim ale căror orori nu le-ar nega, vezi bine, le dezvăluie ignoranţa: dornici doar să reinventeze un discurs, cum pretind, ei nu-şi dau seama că tocmai discursul este principalul răspunzător de ororile cu pricina. Folosesc o armă ucigaşă fără ca măcar să-i cunoască performanţele istorice. Se joacă cu focul. Dar nu ca nişte copii nevinovaţi. Sunt nişte adulţi care îşi întârzie maturizarea intelectuală cultivând cea mai plină de tragice consecinţe ideologie a secolului încheiat, în care alţii ca ei au fost carnea de tun a ideologiei cu pricina.”
