Oricâte instrumente ar avea la dispoziţie, un politolog, un polemolog ori un istoric nu au cum să ştie azi în ce fel vor interpreta experţii din viitor evoluţia războiului sirian şi mai ales intervenţia unor state sau entităţi din afară. Putem vedea cu ochiul liber că războiul civil a devenit tot mai „murdar”, purtat fără scrupule şi fără pic de umanitate atât de criminalii în solda guvernului cât şi de cei din rândurile opoziţiei. Nu putem şti exact cine şi cum a executat faimosul atac cu gaz sarin iar raportul experţilor ONU mă tem că va fi denaturat şi politizat într-un mod care îl va face inutilizabil pentru un observator dornic să cunoască adevărul. Plec de la ipoteza că totuşi a avut loc cel puţin un atac cu arme chimice, fiind greu de crezut că imaginile cu sute de sirieni întinşi pe jos, morţi sau în agonie, ar fi doar o făcătură. Inspectorii ONU dar şi jurnalişti ai văzut cadavrele şi răniţii, deci nu avem de-a face cu fantome.
Ceea ca atrage atenţia e atitudinea SUA, manifestată prin acţiunile preşedintelui Obama şi ale secretarului de stat Kerry. Chiar dacă aş fi antiamerican convins, ceea ce nu e cazul, mi-ar fi greu să îi consider doi inşi iraţionali, visceral agresivi, sanguini peste medie. Din contră, ştim că preşedintele democrat a câştigat al doilea mandat arătând că se preocupă de criza socio-economică internă, de soarta americanului de rând, rămas fără job sau fără casă, în nici un caz dornic să se avânte în „cruciade” pentru triumful binelui, pe banii contribuabilului naţional şi pentru gloria personală. Obama era menit să fie antiteza lui George Bush Jr, „artizanul” războaielor din Afganistan şi Irak.
Or, surpriză maximă, Obama şi Kerry tot declară de vreo două săptămâni că dacă se va dovedi vinovăţia guvernului şi preşedintelui sirian pentru atacul chimic din luna august, America va ataca „chirurgical” cu rachete şi bombe lansate din avioane faciltăţile militare dar şi diverse unităţi industiale folosite de armata siriană. Cu precizarea că oficial nu îşi propune să schimbe guvernul cu forţa ci doar să elimine posibilitatea dictatorului Assad de a îşi mai ucide proprii cetăţeni. O paranteză: nici NATO când a pornit bombardarea Libiei în 2011 nu a avut mandatul ONU de a schimba regimul dar finalmente a făcut-o! Aşadar de ce să cred că americanii vor lovi doar „cu porţia”, şi se vor mulţumi să „taie acul” viespii bashariste, lăsând-o totuşi în fruntea statului? Ştim că Turcia, Arabia Saudită şi Qatar (principalii sprijinitori ai rebelilor sirieni) îndeamnă SUA să răstoare regimul Assad. Dar mă întreb ce garanţii oferă liderii acestor ţări privind securitatea populaţiei siriene de religie alawită (dar şi a restului şiiţilor, a druzilor, creştinilor şi grupului etnic kurd)? Mai probabil e că nu prea le pasă de nimic altceva decât de eliminarea unui personaj care e considerat drept un pion al Iranului şi un mare persecutor al musulmanilor sunniţi. În rest nici Turcia şi cu atât mai puţin Arabia Saudită ori Qatar nu sunt recunoscute pentru grija specială pe care o au pentru minorităţi. Până acum câţiva ani a fi kurd în Turcia era garanţia unei vieţi chinuite şi nesigure, cu toate că acum regulile UE pentru aderare au obligat statul turc să ia măsuri de protecţie a acestui grup. A fi şiit în patria lui Ibn Saud (care găzduieşte Mecca şi Medina) e o situaţie nefericită şi asigură marginalizare politico-economică şi religioasă. Cât despre performanţele democratice ale Qatarului mai bine mă abţin să comentez. În celaltă parte a baricadei, Iranul nu renunţă momentan la sprijinirea regimului Assad, deşi pare dispus să facă unele concesii. Nici el nu excelează când vine vorba de protejarea minorităţilor etnice (kurzi, baluci, azeri) ori a celor religioase (musulmani sunniţi, evrei, bahai etc). Iar gruparea şiită libaneză Hezbollah ştie că dacă pierde Siria va primi mult mai greu ajutor din partea Iranului, ceea ce explică ferocitatea cu care luptă în oraşele siriene de partea forţelor armate guvernamentale.
Revin aşadar la obsesia lui Obama şi Kerry de a ataca Siria, cu sau fără mandat al CS-ONU, dacă se va dovedi folosirea armei chimice. Obama a anunţat încă din 2011, primul an de război civil sirian, că recursul la arme de distugere în masă e o „linie roşie” pe care cineva o poate trece doar cu riscul unei reacţii americane directe. Ce s-a întâmplat mai departe? Premierul britanic Cameron s-a dat pe mâna Parlamentului care i-a respins planul şi a obligat Marea Britanie să nu mai fie aliatul de bază al SUA ca în 2001 şi 2003. Rămâne Franţa ca potenţial partener de atac, aceeaşi Franţă care în 2002-2003 se dădea de ceasul morţii şi denunţa agresivitatea americană faţă de Irak, cot la cot cu Rusia şi China! Acum, cu socialistul Hollande în frunte, Parisul vrea să repete isprava din Libia iar preşedintele nu are nici o intenţie să lase parlamentul să decidă.
În schimb, iarăşi surprinzător, Obama a decis să lase cele două camere ale parlamentului să îi dea (sau nu) undă verde pentru un atac. Reacţia duşmanilor şi criticilor constanţi ai Americii a fost cea aşteptată – Obama ar fi aşadar un şef de stat slab, purtat de vânt, indecis, care nu are curaj să treacă la acţiune. Sau poate se teme să nu adâncească criza economică de acasă, spun analiştii ceva mai avizaţi. Mai ales că nu controlează şi camera Reprezenanţilor şi Senatul şi ştie că o mare parte a populaţiei se opune clar ideii de a ataca Siria. Dar de ce să nu credem că e un om moral, cu convingeri etice, care nu poate închide ochii la ce s-a întâmplat în Siria, anume atacul cu arma chimică? În ciuda a ceea ce ne spun cinicii şi în general adepţii şcolii „realiste” a relaţiilor internaţionale, uneori moralitatea chiar contează în politica externă a marilor state, mai ales a celor democratice. Dar în acest caz nu ar fi mai logic să bombardeze simultan şi poziţiile rebelilor, mai ales ale islamiştilor din Al Nusra şi Al Qaeda? Dacă ar fi să îi trimit un email preşedintelui Obama, pe adresa Casei Albe, poate că aşa l-aş sfătui să facă. Mai ales că presupun că există destule informaţii relevante privind „amplasamentele” diverselor grupuri de rebeli. Dacă tot ştie că există „băieţi răi” în ambele tabere (cu precizarea că în tabăra lui Assad, toţi sunt presupuşi a fi malefici, pe când la rebeli undeva între 10-30%, adică islamiştii, teroriştii), de ce nu ar lovi Obama îm ambele butoaie cu vipere? Bum bum şi uraaa, Siria devine un loc liniştiti şi vesel, cu oameni buni ca pâinea caldă! Bun, aşa o fi, dar dacă aceşti „bad boys” sirieni se înconjoară cu scuturi umane, cu sute de civili nevinovaţi, atunci cum lansezi rachetele Tomahawk? Păi voi de victime colaterale nu aţi auzit? Bombardezi ca să eliberezi, să faci bine… Ca să fiu puţin ironic, poate că şi victimele potenţiale ar trebui să fie uşurate la gândul că mor sfârtecate de proiectile „prietenoase” dar insuficient de bine ghidate de om, cel supus mereu erorii. Dacă Obama nu ar fi dorit să se complice şi nici să anunţe că linia roşie a fost violată, putea pur şi simplu să spună că nu crede că a avut loc vreun atac chimic, că totul pare o înscenare şi cu asta basta! OK, dar în acest caz, poate că metoda atacului chimic se răspândea, văzând agresorii că sunt ignoraţi. În epoca internetului, a filmelor pe Youtube, a Twitter-ului, nu mai poţi pretinde că nu ştiai ce s-a întâmplat, aşa cum au spus în anii 50 mulţi occidentali referitor la masacrele comise de Hitler contra evreilor inclusiv după ce începuse al Doilea Război Mondial.
A treia surpriză e legată de atitudinea Rusiei, care a cerut Siriei să renunţe la armele chimice, să le puă sub control, internaţional, spre a nu risca un război cu SUA şi Franţa. Iar Obama şi Kerry au sugerat că ar fi dispuşi să accepte aceste măsuri. Bun, aşadar se merge către o soluţie paşnică, negociată? Aş vrea să cred acest lucru dar ceva în sinea mea mă face să cred că zarurile sunt aproape aruncate. În primul rând Obama şi Kerry au făcut prea mult tam tam iar dacă dau înapoi acum, chiar prin negociere cu Rusia, riscă să iasă „şifonaţi” ca imagine externă. În plus, chiar dacă Siria renunţă, ce se întâmplă cu cei care deja au comis atacul din august cu sarin sau ce-o fi fost? Vor fi iertaţi? Trimişi „la pensie”? Să nu uităm că „şoimii” (durii) din Partidul Democrat dar şi cei din opoziţia republicană îl îndeamnă pe Obama să nu cedeze atât de uşor. Iar lobby-ul militar, cel format din politicienii asociaţi unor firme celebre de armament, avioane, helicoptere militare etc. au tot interesul ca America să folosească arme şi să cumpere altele. Asta deşi SUA va reduce bugetul militar cu vreo 400 miliarede USD în zece ani! Pe urmă mai intervine şi Israelul, care oficial stă neutru, nedorind să învingă rebelii dar nici Assad. Premierul Netanyahu se teme că o renunţare americană la a pedepsi Siria va îmboldi Iranul să fie tot mai agresiv faţă de Israel. Evident, noul preşedinte iranian Rohani a dat semne discrete de deschidere către SUA, şi chiar către Israel, dar cine mai stă să ia in calcul asemenea gesturi abia vizibile, când, iată, Siria e aici, „obraznică”, divizată, plină de sânge şi numai bună de lovit oleacă cu nişte rachete? În fond, cât de departe va merge şi Rusia în apărarea Siriei lui Assad? Că doar nu credeţi că ar risca un război cu SUA şi Franţa, nu? Dacă occidentalii şi chiar rebelii sirieni (de pildă Armata Liberă Siriană) îi garantează baza militară de la Tartrus (pentru o viitoare flotă în Mediterana, aşa cum anunţă unii comentatori militari ruşi), şi continuarea achiziţiei de arme, Moscova se poate reorienta rapid. Eventual îi poate da azil politic lui Assad şi câtorva apropiaţi. După care îşi va vedea senină de afaceri, as usual.
