Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Scoala romaneasca in postcomunism: avort sau maternitate sociala?

de Gabriel Marin     Contributors.ro
Joi, 9 mai 2013, 20:38 Actualitate | Opinii


Gabriel Marin
Foto: Arhiva personala

Ca orice concluzie, în fond, cea dintr-un precedent articol închidea şi deschidea („Cercetătorul comunismului românesc şi Nostalgia ca Ego-Istorie”, 17 aprilie 2013)[1]. O serie de întrebări de aici arăta cu degetul, cred eu, adevărata miză a societăţii româneşti de astăzi:

Şcoala nu mai pare o instituţie intergeneraţională care leagă tradiţia de noutatea vieţii, şi poate de aceea şcoala, cercetarea e astăzi doar un muzeu, o vitrină a faliilor şi a rupturilor din istoria unei comunităţii politice. Poate de aceea Polis-ul e în ruină astăzi, iar fondarea comunitară la români e posibilă doar într-o altă Cetate.

Ce fel de „contract social” e ataşat „contractului de muncă” dacă s-a ajuns ca „revoluţia” să fie calea „sigură” a Schimbării? De ce în România drumul spre „normalitate” e întodeauna un „Marş victorios al Eliberării”?

Desigur rămân multe întrebări pe care şi cu altă ocazie le putem dezvolta”.[2]

Precedentul meu articol pleacă de la un studiu de caz, un scandal iscat la Institutul de investigare a crimelor comunismului românesc (IICCMER), menit să cerceteze trăirea sub comunism (Gulagul). Scandalul invită, asemeni multor altora din România actuală, la o reflexie mai largă asupra problemelor acestui post-communism ce pare să se eternizeze.

Această, pe jumătate, micro-istorie instituţională, pe jumătate ego-istorie – schiţată doar eseistic – pleca de la povestea mea şi a celor ameninţaţi, umiliţi, demisionaţi, demişi sau demisionari, dintr-o instituţie, într-o ţară ce se vrea astăzi anti-comunistă, en tout cas… democratică şi europeană. Reîntoarcerea mea în România este povestea vizitării unui muzeu-societate, o observaţie-participativă într-o „Instituţie românească”, două decenii mai târziu decât se credea, observând mai întâi că s-a pus lacătul societăţii totalitare şi s-a transformat totul într-un „muzeu” (se discută mult despre acesta… dar e suficient să laşi „camera” să filmeze vitrina străzii româneşti de astăzi). Un Parc arheologic, mai degrabă decât o Cetate „nouă” este astăzi România, căci, în lipsa unei determinări reale, în absenţa unei acţiuni „politice” veritabile (H. Arendt), îmi pare că „trăitul-împreună” – se  mimează, se fagocitează aici („căpuşează” – termenul e aplicabil ca şi transferul său spre alte domenii, în industria naţională, de exemplu).

Aşa cum privatizarea este chemată să rezolve totul, tot aşa „privatizarea” unui Institut prin patrimonializarea sau „naţionalizarea” sa în numele „bunei guvernări” duce inevitabil la  o (nouă) „revoluţie” şi la apariţia unui „revoluţionar de profesie”.

Arătam cum dorinţa reformistă, răsucită din mijloc în scop, lasă la o parte scopul („dezarhivarea traumei” comunismului pentru o „pacificare”socială) şi recade (mereu compulsiv) şi „revoluţionar” în lectura „vrăjită” a competiţiei simbolice pentru cine este şi cine nu este îndreptăţit să „cerceteze trecutul”, despre cum trebuie trăit „prezentul”, despre ce se poate prescrie în „viitorul” social. (vezi: „Scrisoare deschisa, semnata de sapte angajati ai IICCMER”, Contributors.ro, 18 dec. 2012). Arătam în articolul meu că reprezentarea lumii ca imagine ameninţătoare („complotul” Celor de la Etajul Trei împotriva Direcţiunii de la Cinci) e doar numele unei noi „crize” ce face din doliul comunismului o lume a fantomelor sau „un temps qui ne passe pas” (H. Rousso).

Doliul comunismului: între rememorare şi comemorare

Acest doliu se trăieşte în România nostalgic, e „melancolia” Ordinii Sigure. El retrimite – am putea spune chiar firesc, în limbaj etiologic – la un mod de trăire „instituţionalizat” (devenit prin memorie, normă socială). Dar acest doliu nu se afirmă sau se neagă prin declaraţii de intenţie, ci prin practici noi. În cazul nostru, e vorba doar de rituri „de înviere” (pentru că tot suntem acum după Sărbătorile Învierii). Astfel, Institutul studiului comunismului a ajuns să rememoreze, nu să comemoreze, trăitul în comunism. Postcomunismul nu e (încă) un „rit de pasaj”, menit să ducă la o lectură nouă a vieţii, ci o incantaţie axioasă, mimând compulsiv „anticomunismul” ca formă incantativ-curativă de evadare dintr-o lume întredeschisă: jumătate, iluzia evadării, jumătate realitatea unei traume sociale.

Astfel, pentru cel ce vizitează (sau revizitează în cazul meu) „postcomunismul”, acesta din urmă şi nu comunsimul per se, devine amintire traumatică. O matrioşcă deformată, o burtă plină cu matrişci mai mici.

În România mea re-„înviată”, nimeni nu pare să lase ceva din puterea zeului, „să dea de pomană” hainele, „însemnele”, pentru a se elibera de defunct (a lasa „morţii cu morţii” şi a trasa limita „viilor cu vii”). Se cumpără şi vinde în continuare „comunismul” ca fetiş, ca „feudă” simbolică pentru o „nouă” parvenire. Comerţul cu „indulgenţe” rămâne o afacere de „clan”. Clanul rămâne structura iniţiatică prin care viaţa nu se poate trăi decât prin rememorare, în temenii celor „aleşi” ce-şi desemnează mereu „excomunicaţii”.

O banală conferinţă devine un loc unde ajung doar anumiţi invitaţi, unde doar cei iniţiaţi pot lua cuvântul, o bursă, un concediu, o decontare devine un privilegiu, cerând mereu „răscumpărarea”. De aceea, unii „cercetătorii” (ai comunismului) sunt cu adevărat „cercetători”, în timp ce alţii nu, şi sunt demişi. De aceea, alesul decide cine are leadership şi cine nu, cine şi ce se cumpără, cine e excomunicat sau adorat.

Despărţirea de trecut se vrea anti-nostalgică, dar se trăieşte prin ceremonie, comerţul de insigne de pe pieptul „defunctului” e acum pe pieptul Celui Ales.

Autoritatea fără autoritate

În acestă fază nostalgică, destinul resurselor umane (din IICCMER) se desenează într-o caricatură: „puterea mea din pix”. Metafora nu-mi aparţine.  Dar căutarea iluzorie a unui „loc sigur” astăzi când (doar) „regele e mort” nu şi instituţia, duce la represiune ca act igienic, la compulsiuni compensatorii, la retrăiri, în fond neautentice, căci sunt angoasate şi hrănite din complexul unei „autorităţi fără autoritate”.

Pe urmele Hannahei Arendt arătam că în Polis-ul „clasic” autoritatea are autoritate când este „fără putere” (powerless), că nu are nevoie de forţă pentru a-şi face simţită prezenţa, când ea este ieşită dintr-o oikonomia (gestiune a „resurselor” cetăţii), dintr-o reprezentare a intereselor individuale luate ca „acte legitime” de fondare a raporturilor egal-umane,  o democraţie ca act al „trăirii-împreună” (în sensul acelui vivre-ensemble a lui W. Benjamin).

În sens contrar, în totalitarisme, „autoritatea” se (auto)reprezintă ca mediu perpetuu contestat, de aceea autoritatea nu e prezentă ci înfăţişată „utilitarist”, iar actul trăirii e maniacal, o ortodoxie, o „îndreptare” revoluţionară. Teroarea devine numele reparaţiei. „Organul ordinii” stă ascuns, avid după adaptarea „tehnologică” (technelogia) pentru a-şi reconfirma compulsiv temerea unui complot iminent; cu cel mai sofisticat radar, el impune rigoarea birocratică: „fontul de 10”, „litera Arial”, „virgula”, în actul cel mai banal, cum ar fi cererea de concediu sau decontul hârtiei igenice.

Modul de instrumentalizare a discursului modernizării, „cercetarea comunismului” e, aici, doar un pretext, şi ne scoate la iveală aportul mnemonic, persona actorului, chemat astăzi la performativitate socială. Studierea comunismului nu este încă în România act de „trezire”; „dezvrăjirea” devine aici vrăjeala unui mimetism „technologic” european.

Raportul dintre prezent şi trecut, sau modul în care din prezent ne raportăm la trecut, este definitoriu pentru felul în care ne vedem astăzi şi vrem să arate societatea românească de mâine. Şcoala – în accepţiunea ei mai largă – este în fiecare dintre noi (de la copilul care învaţă să fie părinte, mimând „funcţia” prin joacă, până la bunicul care, lângă nepotul său, „redevine copil”), iar ca instituţie inventată social, ea perenizează şi dă continuitate reflexiei despre locul nostru în „cetate”.  Prin acest act continuu de regândire, de procesare, de „discernământ” între experienţa generaţiilor anterioare („savoir”-ul social) şi inovaţie se realizează continuitatea vieţii cetăţii. Actul propriei experienţe (în sensul dat de R. Koselleck Le futur passé, 1990) este terenul variabil al aşteptărilor, al conexiunilor şi contribuţiilor încrucişate dintre actori generaţionali, şi care işi declină participarea ca subiecţi „egali” ai cetăţii.

Înstrumentalizarea „utopiei” în sau prin proiect pedagogic a dus însă sub comunsim la o „intervenţie” violentă, la o „cristalizare” a realităţii, ce s-a fixat prin memorizare şi s-a opus proiectului schimbării, condiţia continuităţii vieţii „autentice”. Echilibrul mereu negociat între experienţă şi aşteptare nu mai era actul fluent al schimbului de memorii sociale; actul trăirii s-a predat, s-a proclamat revoluţionar printr-un „plan cincinal”. Memorizarea şcolară ca şi incantaţia, a cristalizat o imagine fixă, îngheţată a unei lumi ieşite şi fixate mereu în momentul ei „revoluţionar”. Deşi proclama ştergerea raporturilor de clasă, ea, Şcoala comunistă, instrumentaliza şi socializa de fapt utopia. Forma părea nouă, „soluţia” lumii era atemporală, in saecula saeculorum, fixând în imaginar o lume veşnică; viaţa părea o fotografie mişcată şi care dădea doar iluzia negocierii memoriilor, a unei mişcări autentice a prezentului.

De ce distanţarea de trecut prin „şcoală” reinventează societatea de mâine

Opusă imaginii ierarhizante, Şcoala occidentală de după 1945 devine imaginea fluidă şi egalizantă a societăţii, cautând (prin modernitate) să dea răspunsuri şi să pregătească mai bine un individ ce-şi căuta obsesiv identitatea. Ea devine (ca spaţiu instituţionalizant al reflexiei despre societate) un locus politic şi se angajează în direcţia ştergerii asperităţilor, a „ordinelor”, a ierarhiilor sociale. Vezi doar momentul 1968 în Franţa sau New Age-ul american, dar şi evenimente recente precum Occupy University. Pe planul gândirii, memoria colectivă, traumatică, traumatizantă devine o „disciplină şcolară”, având ramificaţii nu doar în rescrierea manualelor şcolare de istorie sau de biologie, democratiza(n)te, ci şi în planul alegerilor liderilor locali sau în relaţiile diplomatice dintre state.

„Şcoala comunistă” şi-a propus reconstruirea revoluţionară a lumii, ducând, în final, în direcţia unei rupturi a continuităţii condiţiei umane: transmisia de valori izvorâte din experienţa trecutului a fost înecată în violenţa pedagogiei „Omului nou”. Expresie metonimică a Societăţii totalitare, Şcoala devine o „armată de rezervă” (Lenin), profund ierarhizată ca orice armată. Ideologic, ea ţine şi menţine „reprezentarea lumii” ca joc al competiţiilor simbolice în numele unei „lupte de clasă” (creand astfel o „castă”); nu doar în exterior unde ea îşi îndeplineşte misiunea (şi îşi propagă paidea), ci şi în interiorul structurilor sale. Savoir-ul devine capul unei puteri bicefale, fiind el însăşi un Pouvoir totalitaire. Aceste două puteri, Partidul şi Şcoala, au fost, sunt încă, două „autoritées de pouvoir” (R. Chartier) ce se verifică şi se certifică una pe cealaltă, ca două puteri, prima „temporală”, eternizând însă prin forţa gândirii „spirituale”, substanţa gândirii totalitare.

Astăzi, adultul post-comunismului românesc, cel ce şi-a construit reprezentarea identitară aici, în această Şcoală, dar şi după 1989 – graniţele factologice, „scurte”, sunt uneori insuficiente – nu mai este egalul, ci produsul acestei „meritocraţii”, a falsului prestigiu prin pseudo-educaţie. Şcoala, aici, a încetat să mai producă „egali”. Sufocată, anchilozată de propria-şi imagine a „lumii-ierarhie” ea se îndreaptă azi spre o automutilare. Supusă forţelor centrifuge ale globalizării, ea pare blocată narcisistic: dorinţa de conservare a locus-ului privilegiat nu duce la o reformă plastică, ci elastică, trimiţând înapoi la logica unei măşti pe care fie o abandonezi, părăsindu-ţi corpul naţional, fie o accepţi în discomfortul expresiei trăirii, al umilinţei, în fardul greu al numirilor şi demiterilor abuzive.

Şcoala „occidentală” este însă expresia transformărilor, recunoascându-şi rolul de fluid social. Şcoala devine „prestator de servicii”, „studentul”, un „client”. Profesorul, un „anonim”. Intelectualul nu are nume decât ca utilitate socială. E un „funcţionar” al Cetăţii. Actul de învăţare este mediul „inteligenţei fluide”. „Şcoala” rămâne astfel expresie cetăţenească, iar deontologia şi etica sunt firele care ţin actorii sociali în condiţia unei hibridizări, cea a egalitarismului civic, creativ-participativ.

Marrou, pentru a cita un clasic, observa cum şcoala, cercetarea este locul predilect unde pasajul între forma şi conţinutul unei civilizaţii „dau sens” şi prescriu continuitatea vieţii sociale.

Experienţa tiraniei comuniste scoate însă la iveală contaminări, praxis-uri interiorizate prin memorie, habitus-uri profesionale care au devit „locurile de blocaj” ale unei înfundături sociale (inversul locului de pasaj, în sensul transmis de W. Benjamin). Incapacitatea de a face doliul trăirii comuniste – în cazul nostru – printr-un act reflexiv (al cercetătorului) provine poate din greutatea de a se desface de haina de martor al lumii comuniste. Deşi chemat ca „terapeut” astăzi, cercetătorul însuşi ia act prin corpul său de corpul social, de dependenţă şi agonizare, de coma unui disconfort social pe care nu poate să-l „observe” de la exteriorul său.

Şcoala ca locus al continuităţii Polis-ului

Proiectul de „cercetare” a comunismului este astăzi esenţial pentru mersul societăţii româneşti spre o democraţie. El, repet, nu este un act în afara politicului, ci în interiorul lui. „Citirea” politicii aici este însă bruiată de contextul ei de lectură, nostalgică, postotalitară (şi aceasta nu doar în România!).

Totalitarismele propun confiscarea „puterii” prin inventarea unui loc al inacţiunii sociale. Aceasta s-a făcut prin controlul memoriei (o „Piaţă civică”), în timp ce Polis-ul democratic inventează acţiunea politică drept loc de comunicare dintre memorii (Agora).

Reinventarea mediului de (re)producere a actului politc printr-o agoră socială este esenţială, căci este actul fondator al Cetăţii Democratice. Dar acest proces nu se poate face aici punând între paranteze experienţa „locuirii” recente. Tirania mai e în fiecare dintre noi şi lucrul acesta se scoate din însăşi „cearta” cu noi (vezi aici contribuţiile psihologiei prin Y. Bernthard sau George Bach). Dar „cearta” dintre actorii sociali nu trebuie să ducă doar la tăcere complice şi/sau excludere compulsivă, ci la inventarea unei zone de confort prin aceptarea diferenţei, ca loc (re)creativ al acceptării sinelui.

Reînvăţarea trăirii-împreună înseamnă însă, înainte de toate, dezvăţarea de un statut hegemonic. „Profesorul”, „profesorii” (atâţi profesori are România ca şi locotenenţii din Armata sovietică!) şi „elevul”, trebuie desfăcuţi din centurile simbolice ale ierarhiilor. Nu prin maşini şi locuri de parcare ale Directorului sau ale Profesorului univesitătţii şi, în contrast, prin mersul pe jos al unui angajat IICCMER spre o localitate aflată la 10 km de gară se restabileşte egalitatea de funcţii sociale. Nu prin locuitul în Corbeanca poate înţelege primarul oraşului Bucureşti transportul în comun din Cetatea Bucureştiului. La reinventarea „Agorei” e nevoie de desfacere de sine însuşi, de o relaţie clădită pe recunoaşterea unei condiţii egale.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















887 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by