Cu câteva zile în urmă, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice a demisionat în bloc. Acest consiliu, pe lângă Ministerul educaţiei şi cercetării, avea rolul de a susţine excelenţa în cercetare, prin programe adecvate, lansări de competiţii, monitorizări ale proiectelor, consilierea ministerului în buna gestionare a politicilor cercetării, reprezentare internaţională a cercetării româneşti etc. Demisia a survenit întrucât fondurile de cercetare au fost reduse drastic, după o întârziere de mai bine de trei luni a finanţării programelor. Dialogul cu ministerul a fost inexistent în toată această perioadă.
Am făcut parte din acest consiliu, ocupându-mă iniţial de ştiinţele umaniste, fiind apoi vicepreşedinte. Mă simt dator în faţa colegilor să mărturisesc experienţa celor doi ani ai acestui consiliu. Această experienţă nu poate rămâne nerostită, fiindcă ea trebuie să îşi continue influenţa indiferent de cei care au trăit-o. După ce mărturisesc, pot ieşi din scenă surâzând şi recitind senin însemnările împăratului Marcus Aurelius, care stau să iasă la Humanitas într-o frumoasă ediţie. Dar mai întâi, experienţele trebuie rostite: le voi îndrepta spre viitorii membri ai consiliului, încă neanunţaţi. Aceasta este garanţia deschiderii şi seninătăţii mele publice: sunt convins că viitorii membri vor fi colegi competenţi, înţelepţi şi harnici. Ei au şansa de a realiza, pentru întregul sistem al cercetării, lucruri pe care le-am început sau pe care nici nu am reuşit să le facem. Acestea sunt mai importante decât persoanele care le împlinesc; de aceea le adresez lor următoarele rânduri, pornind de la experienţa acestor doi ani. Nu vreau să accentuez prin aceste raţionamente o polemică cu puterea (care este oricum compromisă). Mă interesează excelenţa ştiinţifică şi cred în faptul că ea poate salva întreaga societate mai eficient decât oricine. Nu mă interesează efortul politicienilor de a abate discuţia pentru a-şi ascunde propriul viciu: acela că ei nu vor excelenţă ştiinţifică, ci putere exclusiv imediată. Aceste raţionamente concentrează experienţa celor doi ani din perspectiva mea strict individuală. Ele nu acoperă toate principiile, succesele şi eşecurile vechii echipe, ci sunt o parte, sper, semnificativă a lor. Ele sunt doisprezece.
1. Viitorul consiliu nu trebuie să acţioneze întrucât ar fi reprezentativ. Ideea că politicile de cercetare trebuie să exprime voinţa unei majorităţi a cercetătorilor este falsă şi inaplicabilă. Universul cercetării nu este analogic unei democraţii, ci el reprezintă un corp elitar a cărui ierarhie este dată de nivelul publicaţiilor membrilor ei. Cei mai buni trebuie să îi influenţeze pe cei pe cale de a deveni cei mai buni. Concret, aceasta înseamnă că viitorul consiliu trebuie să îşi răspundă întrebării: ce este mai bine şi mai autentic pentru cercetarea românească: să îşi dizolve graniţele etnice, sau să cultive mai departe festivismul solipsist? Un model democratic tinde spre autolegitimare, întrucât o majoritate nu asumă niciodată dorinţa de a fi mai bună decât este. Aşa cum o democraţie este cea mai bună opţiune pentru o societate civilă, la fel modelul elitar este necesar pentru cei ce forţează graniţele cunoaşterii. Universităţile şi institutele pot nominaliza membrii consiliului, dar acţiunea celor din urmă trebuie să fie independentă şi în virtutea experienţei lor ştiinţifice.
2. Viitorul consiliu trebuie să păstreze modelul internaţionalizării cercetării româneşti. Dacă ţinem cont de nivelul prestaţiei ştiinţifice româneşti, comparate cu alte zone de excelenţă ale lumii, de aparatura disponibilă, de problemele ridicate şi de nivelul finanţării, trebuie să recunoaştem o poziţie foarte modestă a României în acest plan. A nu depăşi cu orice preţ acest nivel înseamnă transformarea sigură a României într-o colonie tehnologică: în loc să facem maşini şi idei pentru alţii, vom face şuruburi şi hârtie de imprimantă pentru alţii. Această “internaţionalizare” înseamnă: a) folosirea criteriilor internaţionale în promovarea proiectelor; b) folosirea evaluatorilor străini, din două motive: pentru că ei garantează faptul că principiul cunoaşterii e mai vast decât graniţa limbii şi pentru că suntem o comunitate atât de mică de oameni de ştiinţă încât ne cunoaştem toţi cu toţi şi nu ne putem aprecia obiectiv. Evaluatorii străini costă sub un procent din finanţarea anuală a proiectelor, iar România îi plăteşte sub nivelul ţărilor vecine. Aproape nimeni nu mai foloseşte azi evaluatori conaţionali, iar foarte mulţi specialişti români câştigă salutar din evaluarea proiectelor altor “naţiuni”. c) sprijinirea diseminării internaţionale a rezultatelor cercetării, prin încurajarea publicării lor în cele mai bune şi mai adecvate locuri din lume, complementar descurajării publicării acestora în revistele “de catedră” cu un peer review disimulat. d) încurajarea cercetărilor care nu privesc doar România şi particularismul ei, care amestecă cercetări de mare valoare cu multe proiecte care îşi ascund irelevanţa în spatele particularismului, după modelul “noi de aici suntem, deci ne ocupăm de temele locale”; e) descurajarea spaimei conform căreia, prin internaţionalizarea cercetării, ar fi lovită cultura şi limba română. Dimpotrivă, capacitatea de a discuta universalul (în cazul ştiinţelor umane) în propria cultură o potenţează pe aceasta din urmă.
3. Viitorul consiliu trebuie să dispună de un instrument eficient de evaluare a gradului de noutate al unui proiect. Mă refer la faptul că, în ciuda amabilităţii cu care a fost primită ideea în întregul consiliu şi în admirabila instituţie care a sprijinit logistica noastră, nu am reuşit să producem un asemenea instrument, datorită unei piedici surde despre care nu vreau să vorbesc. Practic, în România problema plagiatului nu este una legată doar de o persoană, ci de un întreg fenomen al confuziei în privinţa conceptului de noutate al unei cercetări. Un evaluator se poate întâlni cu proiecte complet inovatoare, cu proiecte care prelungesc (majoritar sau minoritar) o cercetare, sau cu proiecte care se autoplagiază pervers, sau cu altele care pur şi simplu copiază munca altora. Cunosc întregul gen. Soluţia trebuie să fie următoarea: înfiinţarea unui “registru unic al cercetării”, unde directorul unui proiect îşi poate înscrie datele cercetării, pentru a putea participa la competiţii şi pentru a-şi putea ocroti drepturile intelectuale asupra rezultatelor. Această bază de date, pe lângă acest prim scop, ar fi un instrument util pentru a obţine rapid statistici asupra evoluţiei globale a cercetării în România şi ar fi un instrument util evaluatorului pentru a aprecia gradul de noutate al unui proiect într-un “context”.
4. Noul consiliu trebuie să aibă gestiunea integrală a programului de finanţare a cărţii tehnico-ştiinţifice, gestionat în prezent de ANCS. Am persuadat “gestionarul” fără nici un rezultat concret în acest sens. Astfel, Agenţia Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică deţine un program de finanţare a cercetării ştiinţifice unde, până recent, site-ul instituţiei indica drept membri ai comisiei de evaluare persoane dintre care unele erau de mult timp decedate. De fapt, “sistemul” este construit astfel încât, independent de creditul ştiinţific pe care îl ai ca cercetător, poţi primi bani de la aceeaşi instituţie care finanţează cercetarea fără să treci prin verificarea de drept a valorii cercetării. În locul unui Zeppelin care zboară cu balonul sfâşiat, am putea avea o finanţare eficientă şi economă a publicaţiilor ştiinţifice.
5. Noul consiliu trebuie să încheie parteneriate cu AFCN şi cu ICR. În numele apropierii tematice, în specificul ştiinţelor umaniste, dintre finanţarea cercetării, finanţarea publicaţiilor culturale şi promovarea internaţională a culturii române, colaborarea dintre aceste organisme poate fi eficace şi poate produce o economie de bani. În primul caz, consultând întâmplător titlurile finanţate de Administraţia Naţională a Fondului Cultural Naţional, am constatat cu surprindere prezenţa volumelor care decontau produse ale cercetării la CNCS. Legal, nu era dublă finanţare, căci un organism finanţa cercetarea, celălalt tipărirea ei. Însă judecata de valoare se făcea de două ori şi era plătită de două ori, ceea ce înseamnă o risipă. Nu am reuşit să modificăm ceva în acest sens fiindcă “descoperirea” a survenit foarte târziu; soluţia ar fi apelarea aceloraşi specialişti pentru evaluarea globală a întregii cercetării. Cu Institutul Cultural Român (după un wind of change necesar) colaborarea este necesară în numele graniţei comune şi netrasabile precis niciodată între cercetare şi cultură în domeniul umanist. Aceasta înseamnă sprijinirea de către ICR (traducere profesionistă, publicare relevantă, prezentare media) a rezultatelor cercetării umaniste finanţate prin CNCS, într-un pachet de acţiuni comun. Interesul ICR este motivabil aici întrucât eficacitatea unei difuziuni a culturii de vârf în medii academice este infinit mai eficace decât dansatorii populari plimbaţi prin festivale pentru construirea unei imagini a României ca partener cultural de referinţă, iar interesul CNCS este legat de faptul că el obţine ceea ce nu are, adică logistica unei difuzări eficace a rezultatelor cercetării. Nu am reuşit să încheiem nici acest acord, din motive simple de înţeles.
6. Noul consiliu trebuie să creeze un program de finanţare a cercetării ştiinţifice tip “junior” pentru masterate. Mă gândesc la un program de antrenare a studenţilor masteranzi în derularea, ca directori de proiect, a unor proiecte de cercetare mentorate cu durata a trei semestre, cu scopul antrenării lor în parcurgerea conţinutului şi mai ales a formei unui proiect de cercetare. Sunt cel puţin trei temeiuri care indică acest program drept o urgenţă absolută. a) Finanţarea studiilor şi a cercetării arată în România sub forma unei clepsidre, unde primii ani de studiu sunt încă finanţaţi din sacul vitelin (părinţi, entuziasm, etc.), iar doctoratul şi tot ceea ce urmează dispun de o ofertă de programe. Sistemul se îngustează la nivelul masteratului, unde studenţii sunt cei mai săraci, unde se pierd cei mai mulţi, şi unde trebuie formaţi pentru cercetare; b) Legea învăţământului din 2011 prevede masteratul de cercetare: el trebuie susţinut prin programe de cercetare adecvate; c) cei mai mulţi tineri care intră în programele de cercetare ale seniorilor pierd vremea învăţând mecanismele formale ale ritmului unei cercetări profesioniste finanţate; educarea lor timpurie va fi profitabilă. CNCS avea în vedere pentru 2013 propunerea unui asemenea proiect.
7. Noul consiliu nu trebuie să renunţe din raţiuni populiste la criteriile de minimă eligibilitateale proiectelor depuse spre finanţare. Unul din capetele de acuzare permanentă a CNCS a fost asumarea unor criterii ridicate de eligibilitate la depunerea proiectelor. Aceste criterii au vizat publicarea prealabilă de către potenţialul director de proiect a unor lucrări cu relevanţă ştiinţifică internaţională, iar relevanţa a fost judecată după fiecare domeniu în parte. Am putut constata cum, statistic, o asemenea măsură a favorizat mai degrabă generaţia tânără de cercetători, mai antrenată în frecventarea mediilor internaţionale de cercetare. Aceste criterii formale au produs o economie la bugetul cercetării, întrucât au fost introduse în al doilea nivel al competiţiei proiecte cu şanse reale de câştig, pentru a nu plăti inutil evaluatorii internaţionali. Ele au fost înţelese greşit, prin două prejudecăţi, care trebuie respinse aici. Prima susţinea că aceste criterii obligă cercetătorii să publice doar în străinătate. Acuza este falsă, întrucât ele selectau pentru eventuala finanţare numai acele liste de publicaţii care puteau dovedi circulaţia internaţională a publicaţiilor, indiferent de locul apariţiei lor, chiar dacă prestigiul şi difuzarea maxime sunt date în lume de cei mai importanţi editori internaţionali. A doua susţinea că prin aceste criterii se restrânge accesul la finanţare. Acuza este iarăşi falsă, pentru că, dată fiind o ierarhie a unor elemente, ea îşi păstrează ordinea indiferent de locul secţionării ei. Selectarea unor directori de proiecte credibili, cu experienţă, care cunosc rigorile publicării în lumea cercetării este o garanţie a bunului rezultat al ei, iar activitatea anterioară a aplicantului este oriunde în lume evaluată pentru o finanţare. De aceea, a intra în concurs cu proiecte credibile scade costurile evaluării finale, dar nu modifică ierarhia.
