Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Memorie, marturisire si supravietuire: Supliciul Lenei Constante

de Vladimir Tismaneanu     Contributors.ro
Marţi, 16 aprilie 2013, 10:48 Actualitate | Opinii


Vladimir Tismaneanu
Foto: AGERPRES

Motto: “Celula aceasta nu este o celulă. M-au închis într-o cușcă. Într-o cușcă de animale. Animalul sunt eu. Sunt un animal în cușcă.”–Lena Constante

Lena Constante (1909-2005) a fost ultima supravietuitoare dintre victimele („actorii”) procesului Patrascanu. Nu stiu daca mai traiesc unii dintre anchetatori. Niciunul nu a marturisit public cainta pentru rolul jucat in acea monstruoasa inscenare. Aceste randuri se vor un indemn pentru tinerii din Romania de a nu lasa aceste clipe de infamie sa se evapore in neantul ignorantei si amneziei. Editura Humanitas a publicat o noua editie a memoriilor ei din inchisoare, ingrijita si prefatata de profesoara Ioana Both de la Universitatea “Babel-Bolyai”. O carte esentiala a literaturii concentrationare romanesti si mondiale, marturia Lenei Constante este o lectura indispensabila pentru toti cei care vor sa inteleaga dimensiunile greu de inchipuit ale Raului totalitar.

Lena Constante a fost o intelectuala de stanga, artista plastica de mare originalitate, sotia lui Harry Brauner, celebrul folclorist, condamnat si el in lotul Patrascanu. Ultima notatie din „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, cu putin timp inaintea accidentului fatal, mentioneaza o excursie la Cabana Diham impreuna cu Patrascanu, sotia acestuia Elena (Hertha), precum si Harry Brauner si Lena Constante. Putem sa ne imaginam cum ar fi incercat tortionarii lui Dej sa „largeasca” grupul implicandu-l pe autorul „Jocului de-a vacanta”. Odata cu ocupatia sovietica, Romania intrase in era anchetelor si a persecutiilor in masa.

Implicata in investigatia ordonata de Dej si supervizata de Iosif Chisinevschi (in acel moment mana dreapta a lui Dej, membru al Biroului Politic, tar al propagandei, coordonator al sectiilor “speciale” ale CC al PMR), Lena Constante a incercat initial sa se opuna acuzatiilor suprarealiste: complot antistatal, tradare de patrie, nationalism burghez, titoism. Ulterior, mai ales dupa ce Belu Zilber a cedat si a devenit complice in fabricarea scenariului delirant prezentat drept act de acuzare la procesul cu usile inchise din aprilie 1954, a cedat si ea. Nu l-a iertat pe Zilber si a vorbit despre aceste clipe cumplite in cartea ei „Evadarea tacuta—Trei mii de zile in inchisorile Romaniei”(editia originala a fost publicata in Franta in 1990). Tradusa in engleza in 1995 la University of California Press, cartea de memorii a Lenei Constante, a beneficiat de un studiu introductiv semnat de profesoara Gail Kligman, autoarea unor lucrari esentiale despre Romania (amintesc aici „Politica duplicitatii”).

Asemeni unei Margarete Buber-Neumann, supravietuitoarea lagarelor staliniste si naziste, Lena Constante a facut din marturisire si memorie valori cruciale ale propriei supravietuiri. A descris cu detalii abominabilele umilinte suferite in perioada de detentie solitara, dar si momentele de solidaritate umana pe care le-a trait in infernul concentrationar. Cartea ei este un document capital pentru intelegerea a ceea ce a fost noaptea totalitara, acea „ultima ora” a distrugerii subiectivitatii.

Mi-a fost dat, gratie prietenilor mei Oana si Arsen Santighian, sa-l cunosc in Statele Unite pe Emanuel Rupenian, fiinta de mare sensibilitate, nepotul lui Herant Torossian, condamnat in procesul Patrascanu. Dl. Rupenian (prietenii ii spunea Noel) a fost el insusi arestat si condamnat intrucit, la un moment dat, fusese secretarul lui Patrascanu. Sotia sa, Marta Constantinidi, este mentionata in „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt. Sotii Rupenian au trecut intre timp in lumea celor drepti. Ma gandesc la toti acesti oameni nevinovati, aruncati in temnitele comuniste ca urmare a unei viziuni conspiratorial-paranoice despre istorie. Orice urma de diferenta, orice expresie de curaj uman era privita de cerberii epocii drept potential subversiva.

Rolul a ceea ce numim procese-spectacol era exact acela de a institui o stare de panica generalizata. In plus, victimele era alese din acele categorii sociale si etnice menite sa instige pulsiuni colective de agresivitate si sadism. Se cautau mereu tapi ispasitori. Anti-intelectualismul si antisemitismul (camuflat drept anti-sionism) au jucat un rol important in inscenarile judiciare din anii 50 in Europa de Est. Sa ne amintim de procesul Slansky (1952), unde majoritatea celor condamnati la moarte erau ilegalisti evrei. La Bucuresti, alaturi de Patrascanu, era condamnat la moarte si impuscat Remus Koffler. Refuzul lui Lucretiu Patrascanu a de a colabora cu anchetatorii, de a deveni actor in sinistra inscenare, a facut ca procesul sa nu fie public.

In cazul Patrascanu, Dej urmarea eliminarea unui potential rival. Consilierii sovietici au fost cei care au ajutat, cel putin in prima faza, la nascocirea temelor centrale ale presupusei conspiratii. In aprilie 1954, insa, la peste un an de la moartea lui Stalin, decizia lichidarii lui Patrascanu si Koffler era una a conducerii PMR (lucru spus direct de Gheorghi Malenkov lui Miron Constantinescu, trimis de Dej sa obtina aprobarea sovietica pentru pedeapsa capitala). In timp ce, in Ungaria, Imre Nagy, devenit premier, urma politica Noului Curs, stalinistii de la Bucuresti continuau sa se dedea revanselor celor mai sordide. Ultimul lucru pe care il doreau Dej si acolitii sai era relaxarea interna.

Lena Constante, fiinta in fond apolitica, s-a trezit implicata intr-un halucinant paienjenis de legende, intelegind ca adevarul era ultimul lucru de care aveau nevoie anchetatorii. Important pentru ei era sa ofere liderului suprem confesiunile acuzatilor, oricit de naucitoare ar fi fost acestea. Patrascanu a refuzat sa marturiseasca si si-a sfidat tortionarii. Pina la sfirsitul zilelor, Lena Constante a admirat curajul etic al acesui om. Fara a-l idealiza, e important sa privim cu luciditate ce a insemnat procesul din 1954. Profesorul Ioan Stanomir are dreptate: “În canonul literaturii dedicate timpului comunist şi suferinţei, cărţile Lenei Constante stau pe acelaşi raft cu “ Jurnalul Fericirii “ a lui Nicolae Steinhardt”. Prin arta, memorie si marturisire, Lena Constante si-a invins tortionarii.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


1111 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by