In acest articol imi propun o abordare echilibrata a conflictului dintre oamenii cu performante mari si cei cu performante slabe din sistemul romanesc de cercetare. Cred ca la originea scandalului actual al subfinantarii cercetarii de performanta se afla acutizarea acestui conflict in conditiile proastei lui gestionari atat de catre fosta guvernare, ca si de catre cea actuala.
Cum sa vorbim despre cercetare fara a polariza si mai mult conflictele existente? Cum sa vorbim fara a mai acuza impostura si lenea? Acum, cand atat de multi oameni de valoare sufera pe nedrept datorita modului de alocare a fondurilor in competitii de proiecte care au fost organizate nu de ei, ci de catre stat ? Simplu: sa nu mai vorbim despre cercetare, ci despre oamenii care sunt implicati in acest sistem. Sa vorbim cu omenie.
O analiza simplista ar putea identifica trei categorii de oameni in cercetarea din Romania. Unii oameni adopta aceasta meserie, de cercetator, pentru ca le place asta, este vocatia lor. Doresc sa cunoasca, doresc sa inteleaga, si sa impartaseasca altora ce au inteles. Altii au nimerit in ea din intamplare. Uneori nu stiu bine nici o limba straina. Notiunea de metoda stintifica li se pare un moft epistemic. S-au impacat cu ratarea pentru ca nu au ceva mai bun. Acestia sunt in general blazati. Ei se apara de sentimentul de ratare spunand tuturor ca asa e sistemul, ca de vina nu sunt ei. Altii, in fine, s-au obisnuit sa foloseasca meseria de cercetator pentru a drena bani publici. Acestia sunt agresivi cand sursa lor de bunastare este amenintata, sau cand sunt pusi la munca efectiva prin ridicarea standardelor.
Toate cele trei categorii de cercetatori pot avea sentimente patriotice, dar se raporteaza la ele intr-un mod diferit. Prima categoria pentru a lupta pentru imaginea Romaniei in lume, celelalte doua pentru a argumenta izolarea Romaniei de lume.
Reforma din invatamantul superior a pus oglinda in fata oamenilor din toate cele trei categorii de mai sus, iar acest lucru nu le-a fost placut. Ei au suferit teribil. La inceput au crezut ca este o gluma, o utopie a catorva idealisti, apoi au vazut ca lucrurile sunt cat se poate de serioase. Pierdeau bani, pierdeau prestigiu. Unii si-au asumat cu cinism impostura sau mediocritatea relevate de oglinda. Altii au negat cu inversunare ca ceea ce au facut ei este o frauda, o pseudo-cercetare cand nu o frauda academica in sens strict. Au refuzat evidenta, punand in discutie criteriile acceptate oriunde pe aceasta planeta referitoare la publicatii si standarde academice. Dar cei mai multi, cercetatorii din vocatie, au incercat sa se apere, sa spuna ca ei pot mai mult, si sa incerce mai mult.
Acum este vremea in care cei care si-au asumat impostura cu cinism, deveniti neeligibili in competitiile din ultimii ani, ii epuizeaza material pe cei care au avut rezultate performante pentru a-i elimina din sistem, pentru a-si apropria resursele existente, dar mai ales pentru a-si manifesta emotiile negative pe care le au cu privire la cei care le-au ranit orgoliul. Un domn P. dovedit plagiator, o doamna fosta ministru si rector A. neeligibila la programul de Idei, un domn ministru M. victima a studentilor care au scris pentru el nenumarate articole plagiate, un lider de sindicat oarecare, fost ministru interimar al educatiei, complexat de superioritatea tuturor oamenilor seriosi din educatie si cercetare, iata genul de oameni care sunt la originea modului de finantare a cercetarii din acest an.
Insa domniile lor fac asta in mod natural, firesc, justificat, pentru ca nu li s-a oferit nici o sansa in sistemul reformat. Au fost pusi cu spatele la zid. Pentru ei nu mai era nici un loc. Iar asta nu este vina lor. Trebuia sa li se ofere si lor un loc, pe masura posibilitatilor mai modeste. Pentru ca suntem cu totii in aceeasi barca, ne place sau nu ne place.
Aceste persoane particulare au in spate emotiile similare a enorm de multi oameni de buna credinta. Intre ei se afla cercetatori din vocatie care nu s-au putut dezvolta pentru ca lipsea infrastructura, sau pentru ca lipseau banii. Apoi sunt milioane de absolventi care au diplome de licenta si masterat in urma unor lucrari fraudate pentru ca asa fraudeaza toti si pentru ca profesorii lor le-au permis sau chiar i-au incurajat. Toti acesti oameni au parinti, familie, care ii apara si nu vor sa ii vada suferind. Parinti, familie, care le spun ca a scrie ceva cu cuvintele tale este doar pentru genii, ca omul normal doar compileaza. O mama sau o sotie nu isi vor condamna niciodata fiul sau sotul pentru o frauda academica, vor pune dragostea inaintea dreptatii. Eu sunt convins ca domnul Ponta este o victima a profesorilor lui, si a felului in care se fac doctoratele in drept in Romania. Sunt convins ca plagiatorii de manuale au fost incurajati sa faca asta de foarte numerosii lor colegi care facusera asta inainte.
Acesti oameni nu pot avea un sentiment de vina cum nu are studentul prins doar el atunci cand, de fapt, tot anul a copiat la acel examen. El simte ca e victima unei nedreptati. Il va uri pe profesor pentru ca l-a umilit si il va dispretui pentru ca nu i-a prins pe toti ceilalti. Un profesor bun nu-l va penaliza, ci doar admonesta. Un profesor bun va face in asa fel incat sa nu fie nevoie sa se copieze, sau sa fie imposibil sa se copieze. Pedeapsa are eficienta doar atunci cand incalcarea legii este exceptia, nu regula. Dar asta nu e asa simplu precum a penaliza pe cineva luat la intamplare sau pentru ca a iesit la inaintare din ambitii politice ca domnul Ponta.
Asta e ce vreau sa spun: ca a nu fi lasat sa plagiezi este o nedreptate cand toti fac asta. E ca si cum ai fi amendat doar tu pentru viteza peste cea legala in localitate cand circuli in coloana si toti merg cu aceeasi viteza. Politia te trage pe dreapta doar pe tine si te amendeaza. E legal, e formal acoperit, dar e profund nedrept, pentru ca e arbitrar. Dreptatea nu este arbitrara niciodata. Un guvernant bun nu va penaliza arbitrar.
Coiteste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
