Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Capcana economismului european si Romania

de Alexandru Cabuz     Contributors.ro
Marţi, 4 decembrie 2012, 13:22 Actualitate | Opinii


Alexandru Cabuz
Foto: Arhiva personala

În precedentul articol m-am angajat să propun un punct de plecare pentru a identifica trăsăturile şi mecanismele reale ale culturii politice româneşti. Obiectivul final este de a amorsa o dezbatere constituţională pe baze sănătoase, pornind de la realitatea românească. Dar înainte de a aborda direct subiectul, este important a plasa România în contextul politic European, un context caracterizat de o tendinţă extrem de periculoasă. Este vorba despre ceea ce profesorul de filozofie politică Larry Siedentop de la Oxford numeşte „noul economism european”. Ideea este expusă de profesorul Siedentop în contextul dezbaterii privind sistemul şi cultura politică a Uniunii Europene (Democracy in Europe, Penguin Books 2001), dar vom vedea că ea este cel puţin la fel de pertinentă şi în contextul sistemului şi culturii politice româneşti.

La nivel general, economismul lui Siedentop se referă la dominanţa argumentaţiei economice asupra argumentaţiei politice în discursul public de astăzi. Unde economismul se focalizează pe concepte precum inflaţie, şomaj, sărăcie, mediu de afaceri, PIB pe cap de locuitor, deficit, sau creştere economică, subiectele propriu-zis politice se focalizează pe consens, implicare civică, dreptate, reprezentativitate, transparenţă, suveranitate, sau stabilitate. Tendinţa europeană până foarte recent, reflectată şi în discursul public românesc, a fost către o focalizare aproape exclusivă asupra limbajului economist, în detrimentul limbajului politic. Rezultatul îl vedem în consecinţele crizei economice, şi la nivel european, şi în România: ea a scos în relief inadecvarea totală a proceselor formale de consens (i.e. a sistemului politic) care nu permit sau permit doar cu foarte mare dificultate şi întârziere adoptarea deciziilor ce se impun, şi la nivelul UE, şi la nivel naţional în România. Explicaţia este simplă: sistemul politic este nefuncţional pentru că a fost neglijat cu bună ştiinţă, pentru a focaliza atenţia pe sistemul economic.

La prima vedere, economismul ar putea părea un rezultat conjunctural al crizei financiare globale din 2008. În realitate însă, el are rădăcini mai profunde, încă de la lansarea construcţiei europene, după Al Doilea Război Mondial. Nu este deloc întâmplător că structura menită a garanta pacea în Europa nu a fost denumită „Comunitatea Europeană pentru Pace, Stabilitate şi Libertate” ci mult mai puţin inspirat „Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului”. În mod evident, dorinţa fondatorilor Comunităţii a fost de a se concentra pe aspecte tehnice şi economice, evitând dezbateri politice de natură să reaprindă rivalităţi ideologice sau naţionaliste. Rezultatul neintenţionat, jumătate de secol mai târziu, este o sărăcire accentuată şi foarte periculoasă a discursului propriu-zis politic european. Uniunea Europeană nu are la bază şi nu este legitimată de vocile a jumătate de miliard de cetăţeni ci de gurile a jumătate de miliard de consumatori. Criza monedei euro este cea mai bună ilustrare. Rezultatul paradoxal, subliniat de Siedentop, este că la nivel ideologic, baza conceptuală a structurii europene are mai mult în comun cu doctrina Marxistă, economistă prin excelenţă, decât cu liberalismul clasic. Nu implicarea activă în viaţa cetăţii pare să conteze, ci doar dimensiunea tortului economic şi accesul fiecăruia la o felie satisfăcătoare. Mai mult, după cum argumentează Siedentop, „aspecte esenţiale ale administraţiei publice precum politica fiscală, dobânzile, investiţiile, sunt percepute ca fiind înţelese şi controlate de experţi apolitici care controlează sistemul politic şi politicienii în numele unei productivităţi tot mai mari”. Această percepţie atrage un cinism şi chiar dispreţ tot mai mare al cetăţenilor pentru clasele politice, în toate ţările europene. „E ca şi cum [politicienii] ar accepta că politicile publice sunt acum o problemă a experţilor şi nu a cetăţenilor şi a reprezentanţilor lor”. Regăsim, la nivel european, aceeaşi abordare condescendentă din România, de a lucra „pentru popor, în pofida poporului”. Devine evident că nu gradul de educaţie al europenilor (sau românilor) este problema aici, ci ruptura tot mai vizibilă între cetăţeni şi elitele care îi guvernează, şi în Europa, şi în România.

Impactul economismului asupra comportamentului individual al europeanului, de aproape 3 generaţii, a fost ca acesta să uite limbajul democratic al implicării civice, şi să se replieze pe consum şi pe revendicarea drepturilor economice garantate. La nivel simbolic, spaţiul dezbaterii publice, Agora europeană, a fost înlocuit cu un centru comercial şi cu un tribunal în care individul îşi poate revendica drepturile şi protecţiile, în special asistenţa socială. Capitalismul şi socialismul au devenit cu adevărat singurii actori pe scena ideologică. Auto-determinarea liberală, implicarea activă în făurirea legilor, pare abandonată, sau cel puţin temporar uitată. Valorile liberale ale participării şi datoriei civice au fost înlocuite cu cele economiste ale comfortului şi consumului. Printre altele, aceasta explică şi cultura antreprenorială slabă în UE în general şi în estul Europei în special, dar puternică în ţări precum SUA sau Elveţia.

Această ascendenţă a economismului are cel puţin două rezultate politice majore. În primul rând, o parte a puterii politice a devenit mult mai puţin transparentă, fiind transferată către „mâna invizibilă” a pieţei, şi a diferitelor interese economice particulare. În al doilea rând, pentru clasele politice europene, şi mai ales cea românească, creşterea economică a devenit soluţia universală pentru linişte şi armonie socială. Atât timp cât dimensiunea tortului creşte, problemele asociate cu modul de împărţire al acestuia sunt ţinute sub control, ascunse sub preşul bunăstării. Soluţia este însă amăgitoare, iar demonii tensiunilor politice reapar, cu şi mai multă forţă, atunci când economia slăbeşte. O prea mare greutate acordată noului limbaj şi mentalităţi economiste este aşadar un pericol major pentru calitatea democraţiei în orice ţară, pe termen lung. În consecinţă, în cele ce urmează, mă voi strădui să menţin foarte clară distincţia între cele două problematici: ce resurse avem, pe de o parte, şi cum decidem ce să facem cu ele, pe de altă parte. O dezbatere constituţională propriu zisă ar trebui să se focalizeze în principal pe a doua chestiune, mecanismul formal de consens.

Rezumând, România nu trebuie să cadă în capcana noului economism european. Măsura succesului unui aranjament politic şi constituţional democratic, şi a clasei politice corespunzătoare, nu este bunăstarea, ci stabilitatea. Cea mai edificatoare ilustrare a acestui adevăr este situaţia politică din SUA în anii 30. Preşedintele F. D. Roosevelt este cel mai longeviv din întreaga istorie a Statelor Unite, câştigând 4 alegeri consecutive, în mijlocul celei mai brutale crize economice cunoscute vreodată de această ţară. Sistemul politic american şi-a arătat atunci soliditatea nu prin rezultatele sale economice (acestea au fost dezastruoase) ci prin menţinerea stabilităţii politice în perioada cea mai dificilă. Iar odată cu stabilitatea, în timp, a venit şi bunăstarea, un mesaj repetat frecvent şi de reprezentanţii mediului de afaceri din România.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















575 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by