Sunt tineri, sunt studenţi şi au hotărât să plece din România pentru a se perfecţiona în diferite domenii. Doresc să se întoarcă pentru a contribui la dezvoltarea ţării în care s-au născut. Dar oare România este pregătită să-i primească ? Mă identific cu ei şi am simţit şi eu frustrările lor. Sunt frustrările unor tineri cu idei inovatoare, care vor putea schimba ceva în România. Însă sistemul românesc s-ar putea să îi “distrugă”, să le taie din aripi. Vor să fie apreciaţi pentru ceea ce au făcut şi vor să fie lăsaţi să se implice. Dar au o dilemă : ce vor face în cazul în care se decid să se întoarcă ?
Numele meu este Ionela Ciolan şi sunt studentă la Facultatea de Stiinţe Politice “Roberto Ruffilli”, Universitatea Bologna, Italia. Îmi iubesc ţara mult dar câteodata am impresia că noi, tinerii care studiază domenii precum stiinţe politice, relaţii internaţionale sau studii europene, nu ne vom găşi un loc de muncă în România şi că mai devreme sau mai târziu ne vom refugia speranţele în alte ţări, state care le oferă tinerilor locul potrivit în societate şi îi ajută să se dezvolte.
Sunt în Italia doar de 3 luni şi deja am observat discrepanţe mari între situaţia cetăţeanului de rând de aici şi cel din România. Poate cel mai simplu şi elocvent exemplu este mediul universitar. În patru ani cât am studiat în România nu m-am simţit niciodată la fel de motivată şi respectată ca student. România are nevoie impetuasă de generaţia tânără pentru a supravieţui ca entitate statală dar şi de o educaţie de calitate care să formeze frumos şi corect tinerii. În plus, statul român ar trebui să depună eforturi colosale să se asigure de întoarcerea tinerilor plecaţi la studii/muncă în străinatate fiindcă pe de o parte are nevoie de forţa de muncă profesionistă şi de experienţa şi inteligenţa celor educaţi în stil occidental.
Dacă ne dorim să ţinem pasul cu restul statelor membre ale UE în educaţie şi întoarcerea tinerilor în România ar trebui să investim.
Ciolan Ionela, Facoltà di Scienze Politiche Università di Bologna Forli, ITALIA
Mă găsesc în situaţia tristă de a vrea să rămân în ţară şi să nu pot. Nu pentru că mi-este interzis, ci pentru că nu aş putea să-mi fructific la maxim abilităţile. În liceu, m-am implicat cât am putut în îmbunătăţirea oraşului meu. Am avut şi onoarea de a-mi reprezenta colegii în cadrul Consiliului Naţional al Elevilor.
Dar în ciuda eforturilor mele şi a altor tineri dedicaţi, o schimbare nu s-a putut, fie din cauza bugetului mic sau inexistent alocat educaţiei (6% din PIB e ca o glumă, doar că nu e amuzant), fie din cauza relei voinţe a unor oficiali locali.
Acum urmez cursurile Universităţii din Cambridge. Vreau să mă întorc în ţară, dar la ce mă întorc? Îmi vor fi recunoscute studiile superioare şi experienţa? Chiar dacă plata nu ar fi pe măsura muncii, mi se va da măcar ocazia de a face schimbări reale, în folosul comunităţii în care am crecut? Mă tem că nu mi se va acorda această şansă şi va trebui, asemenea unui animal de companie abandonat, să-mi găsesc un nou cămin…
Şerban-George Necşa-Dămăcuş, Homerton College University of Cambridge, Oxford, REGATUL UNIT
Mă numesc Alex Mafteiu și sunt tânăr. Tânăr, plin de vise și speranțe în ceea ce privește propriu-mi viitor. Acum câțiva ani am plecat… Am zis nu mai pot, nu mă pot dezvolta nici pe mine nici pe cei din jur. Corabiile mi-au fost scufundate încet, dar sigur. Presiunea apăsătoare a durerii mele, a lipsurilor mele și a propriei familii m-au împis către gesturi radicale: renunțarea la patrie. Sună dramatic? Crezi? Chiar e dramatic, stimabile.
Am ajuns pe meleaguri nebănuite, dincolo de imaginația mea de tânăr est-european. Am văzut, simțit și auzit multe. M-am schimbat și acum am o dorință profundă care mă macină la un nivel neînțeles de mine. Îmi vreau viața înapoi. Îmi vreau țara înapoi … mă vreau pe mine, aici, acolo, unde te aflu tu. Aș vrea să stau pe acel scaun și să aud ce auzi tu, să simt entuziasmul schimbării. Vreau să mă întorc în țară ! Vreau să fiu una cu propria-mi patrie. Cu propria-mi limba. Vreau sa vorbesc românește. VREAU ! Vreau să urlu în limba română. Dar nu pot. Nu găsesc rațiunea în a face asta. Nu pot să vin, să rămân acolo și să îmi opresc propria dezvoltare. Nu există cadrul necesar de a mă dezvolta. Nu vin de unde am plecat. Vin înapoi dacă există schimbare. Dacă există cadrul necesar dezvoltării mele și a comunității din care fac parte.
Crezi că sunt un cetățean pasiv? Te înșeli. CONTRIBUI la schimbare dacă am o ambianță pentru a face asta. Nu am uneltele necesare să fac schimbarea… Tu, în schimb, s-ar putea să le ai. Ești acolo, iar eu un sunt.
Alex Mafteiu, Otto-von-Guericke University Magdeburg, Magdeburg, GERMANIA
Nu de mult am părăsit România pentru a mă dezvolta profesional pe alte meleaguri. Nu sunt primul, ultimul și nici singurul care face acest lucru. A emigra astăzi a devenit un motiv de mândrie, o afirmație de succes oarecum. O emblemă care afirmă cunoscuților și lumii întregi din România că ai reușit să ieși din rahatul birocratic românesc.
Pregătirea și calitatea absolvenților în România nu este neapărat una proastă, ci mai degrabă ciudată. Chimiștii și medicii din universitățile românești sunt nevoiți să absoarbă mai multe informații decât colegii lor din Occident, dar sunt în afara noutăților din știință. Dreptul pe care îl studiem este contrazis în fiecare zi de legislația tot mai confuză dată de reprezentanții politici. Exemplele pot continua, dar substratul este același: degeaba ne chinuim pe coate 3-4 ani de zile, în ”grija” Statului (până la urmă, beneficiem de anumite reduceri și avem la dispoziție locuri bugetate în facultăți), dacă pe urmă realizăm că am pierdut timpul. Că nu există niciun plan sau măcar o idee generală despre cum poți aplica aptitudinile dobândite după etapa formării, în folosul comunității tale.
Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aș spune că e mai logic și mai ușor să atragi oameni care au plecat, s-au pregătit și s-au instruit pe cheltuiala altora, decât să investeși milioane de euro pe programe de ”adaptare” profesională, cum văd că Ministerul Muncii a propus săptămâna trecută. Cât timp o să înnotăm într-un lac plin de confuzii, eu nu mă întorc în România.
Victor Neamț, University of Stockholm, Stockholm, SUEDIA
Poate vă întrebați de ce nu mă întorc înapoi în România? Sigur că îmi e dor de voi, de munții și peisajele noastre, de libertatea pe care o ai în general la noi. Doar că ”la noi” situația este mult mai complicată decât aici, în lumea așa-zis civilizată.
Și nu neapărat din motive economice, financiare sau de capital. Ci din perspectiva instituțională. Oamenii cunosc ce face polițistul, profesorul sau zidarul. Nu umbli abrambura pe străzi după ce absolvi o facultate. În România însă, parcă suntem niște găini, ciugulind firimituri din toate părțile și de niciunde în același timp, neștiind încotro ne îndreptăm ca popor sau ce vrem totuși de la lumea asta?
Eu am auzit de respect pentru munca depusă. Am experimentat motivație pentru un scop în viața profesională și concomitent în comunitate. Doar că am întâlnit toate acestea în Bruxelles sau SUA; nicidecum în România! Dacă mai vrem să avem o țară locuită, am putea – ca Stat, ca națiune, ca Guvern – să formulăm aceste lucruri într-un mod clar și fără găinării.
Alexa Antonescu, Vrije Universiteit Brussel, Bruxelles, BELGIA
Am studiat ”în străinătate”. În cazul meu, aceasta a fost reprezentată de România. Am absolvit o facultate, m-am specializat cu un masterat, m-am angajat și chiar mi-am făcut timp pentru a scrie concomitent la ziarul local. Acum, scriu aceste rânduri din Moldova.
Am plecat nu din cauze financiare; corporația cu capital mixt străin-românesc îmi putea finanța un doctorat pe lângă cheltuielile lunare. Nici măcar pentru că nu m-aș fi acomodat; cu toate că am obținut cetățenia română.
Cu toate dorințele de occidentalizare, România rămâne mai confuză și mai închisă în a-și croi un drum clar în viitor, poate mai mult decât Republica Moldova. Aici există o viziune și o idee. Dorim să facem parte din Uniunea Europeană, iar din acest proces de integrare dorim să ieșim și mai puternici. România pare însă pierdută. Nu are idee, nici la nivel național, dar nici la nivel de județ, ce poate și unde o să se vadă peste 5 ani.
Iar tinerii, ei nu contează. Nu sunt ascultați cu adevărat, iar despre implicare în comunitate, din poziții de influență reală, doar partidul știe ce face. Cei neînregimentați nu au voie. Și nici nu vor, de altfel. Când cântărești de ce ai vrea totuși să îți dedici o parte din viață ca să ajuți comunitatea în care locuiești, să le fie tuturor un pic mai bine, îți dai seama că în România nu are sens. Nici măcar pentru un cetățean român redobândit.
