Într-una dintre apoftegmele părinților din pustia Egiptului, se povestește despre Avva Agathon că avea mare discernământ și nu se mânia. Pentru a-i fi pusă la încercare răbdarea, este făcut curvar, mândru, flecar și bârfitor. Pe toate le primește fără ezitare, până în momentul în care este făcut eretic. Chestionat fiind asupra acestei respingeri, avva Agathon răspunde: „Cele dintâi acuze mi le însușesc, pentru că sunt de folos sufletului meu. Dar a fi eretic înseamnă a te rupe de Dumnezeu, si eu nu vreau să mă rup de Dumnezeu”[1].
Scurta poveste poate lămuri puțin reacția societății civile în chestiunea neverosimilei mineriade din 13 iunie 2012. Cea prin care Institutul Cultural Român era trecut, sub stupefiantul pretext al depolitizării, în subordinea Senatului României, iar conducerea acestuia era invitată să își facă bagajele în 15 zile.
De la instalarea sa în funcție, guvernul USL a comis și alte fapte uimitoare. Iar societatea civilă le-a privit, le-a comentat și le-a sancționat public prin intermediul presei. Mediul online a fost inima acestei prezențe strict editoriale. Retrospectiv, poți avea impresia că uneori astfel de ieșiri din decorul normalității îți oferă prilejul reinventării, al inovației și al îmbunătățirii. Atunci când repari ceva ce a fost stricat, ai ocazia de a aduce și revizuiri ale defectelor de fabricație. Grav este, însă, momentul în care este stricat sau aruncat la gunoi ceva care funcționează foarte bine, ceva de care ești chiar mândru sau care are puterea de a te reprezenta.
OUG 27 din 13.06.2012 acuză ICR de erezie. Grecescul airesis înseamnă în principal „alegere”. Iar ICR-ul condus de Horia-Roman Patapievici este acuzat că a ales. Că a funcționat favorizând prin alegeri ilegitime. Aceasta este acuzația în fața căreia societatea civilă a reacționat ferm, prompt și nu doar prin intermediul cuvintelor scrise. Pentru că – păstrând doar pentru moment chestiunea în interiorul aceluiași lexic teologic – ICR nu practicat erezia, ci evlavia, adica eulabeia, „prudența”, „buna cumpănire”. În toate gesturile sale, ICR a exersat echilibrul instituțional. Așa poate fi explicată reacția extrem de virulentă a societății civile. Nu poți acuza de erezie acea instituție publică din România care, până acum, ne-a racordat exemplar la spațiul cultural. Nu-l poți așeza sub semnul ruperii, sau al diabolicului, pe cel care ți-a prilejuit comuniunea culturală. Nu-l poți acuza de erezie pe cel care a oferit mereu reperul echilibrului. Mărturii ale acestei bune cumpăniri au fost aduse și de la stânga și de la dreapta scenei politice. Despre ea au vorbit regizori, actori, scriitori, traducători și artiști plastici. În București oamenii au început să poarte pe braț banderole cu sigla ICR. Pe scurt, acuzația de erezie instituțională a scandalizat ultimativ și a fost respinsă fără menajamente.
Citeste tot articolul si comenteaza pe medievalia.ro
