Ministrul sănătăţii a anunţat ca a discutat la Guvern despre deblocarea posturilor din sistemul sanitar şi scoaterea lor la concurs. Pare un gest de normalitate. Oare aşa să fie? Iata câteva premise pentru cei mai putin familiarizaţi cu administrarea sistemului sanitar:
1. Majoritatea spitalelor îşi obţin veniturile în calitate de furnizori de servicii medicale pe care le facturează către casele judeţene de asigurări de sănătate.
2. Statutul spitalelor ca furnizori de servicii nu diferă de cel al medicilor de familie sau al medicilor specialişti din ambulatoriul de specialitate. Veniturile acestor medici din cabinetele medicale sunt complet scoase de sub orice fel restricţii bugetare – singurul lucru care dimensionează nivelul veniturilor lor fiind numărul de pacienţi înscrişi pe lista şi respectiv numărul de prestaţii facturate către CNAS.
3. Din banii încasaţi de la CNAS managerul nu are dreptul de a cheltui mai mult de 70% pentru salarii. Deşi limita de 70% ar merita o discuţie aparte voi sublinia doar faptul că simpla existenţă a acestei limite face ca măsură interzicerii angajării de personal pe posturile vacante să nu poată fi corelata cu economia de resurse financiare!
4. Încadrarea personalului medical în rândul personalului bugetar a făcut ca în momentul în care Guvernul a decis impunerea de concedii fără plată unor asistente, şi aşa insuficiente, nu s-a realizat nici o economie (bugetul spitalului rămânând neschimbat) iar activitatea medicală a fost serios perturbată – petrecându-se adevărate drame (vezi cazurile de la maternitatile Giulesti şi Bucur din Bucuresti) – pentru care vor raspunde oameni care, în fapt, sunt nevinovaţi.
5. Sumele încasate de spital sunt diferite în funcţie de o serie de parametri, legaţi de specialitatea medicilor şi de numărul de prestaţii pe care aceştia le fac, de complexitatea actului medical, etc. Departajarea veniturilor medicilor se face aproape exclusiv în funcţie de vechimea în muncă (considerând că trecerea prin diverse grade profesionale este în fapt tot o funcţie de timp).
6. Majoritatea spitalelor se află în administrarea autorităţilor locale, dar spre deosebire de primării, consiliile judeţene sau de institutiile deconcentrate – bugetele locale nu contribuie de loc la bugetul de salarii al spitalului.
7. Medicii care au căutare pe piaţa muncii (în special cei cu înaltă calificare sau în domenii deficitare) sunt complet demoralizaţi de discrepanţa dintre veniturile lor bugetare, fixe, minuscule şi limitate de guvern şi veniturile pe care le pot realiza într-o ţară occidentală care ii aşteaptă cu braţele deschise. Veniturile unui medic anestezist sau a unui cardiolog intervenţionist, de exemplu, sunt de 10-15-20 de ori mai mari decât în România! Iar directorul de spital nu are la îndemână posibilitatea de a-i plati nici măcar un singur leu în plus – constrâns de o grilă bugetară rigidă.
8. Lipsa posibilităţii managerului de a stimula personalul medical de care are stricta nevoie face ca posturi aparent tentante să rămână fara solicitanţi – exemplul cel mai crud fiind cel al secţiei ultra dotate cu aparatură modernă, din cel mai mare oraş al tarii. – cea de chirurgie cardiacă infantilă de la spitalul Marie Curie!!
9. Un numar de 2.841 de medici au solicitat numai in anul 2011 certificate profesionale curente colegiilor medicilor din intreaga tara pentru a putea pleca sa lucreze in strainatate!
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
