Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Libidoul puterii si vocatia ereziei: Despre Miron Constantinescu si Milovan Djilas

de Vladimir Tismanenau     Contributors.ro
Duminică, 29 ianuarie 2012, 22:13 Actualitate | Opinii


Vladimir Tismaneanu
Foto: AGERPRES

Cand citesc intrebarea repetata atat de fecvent in ultima perioada „De ce n-am avut un Havel in Romania?”, ma intreb, la randul meu, de ce n-am avut un Djilas? De ce n-am avut eretici in miscarea comunista, ori macar doctrinari comparabili cu un Edvard Kadelj in Iugoslavia lui Tito? De ce nu a devenit un intelectual precum Miron Constantinescu ceea ce numim un marxist critic? De ce nu a ajuns un eretic? Raspunsul tine de cultura politica a comunismului romanesc, de anti-intelectualismul visceral al acestei secte revolutionare, de precaritatea sa spirituala si de chinuitoarele sale complexe de inferioritate. Tine insa si de personalitatile in cauza: Constantinescu a fost un indragostit de putere, Djilas a iubit adevarul. I-am intalnit pe amandoi, primul mi-a fost profesor de sociologie, am citit cam tot ce-au scris, am meditat mult la aceste doua destine.

Intelectual de formatie marxista, Milovan Djilas (1911-1995) a simbolizat deopotriva fanatismul adeziunii totale la comunism, in prima parte a vietii, si despartirea de magia totalitara, cu pretul a noua ani de inchisoare, in cea de-a doua. Intr-un faimos dialog cu jurnalistul George Urban, transmis la Europa Libera in anii 80, Djilas a recunoscut ca a participat la represiuni teribile in timpul razboiului, ca avea el insusi sange pe maini. Ca partizan comunist nu simtise niciun fel de compasiune pentru cei care gandeau altfel. Ca student la Universitatea din Belgrad, adoptase marxismul, in versiunea stalinista, drept crez existential. Era de fapt un posedat. Alaturi de Aleksandar Rankovici si Edvard Kardelj, a fost membru al cercului intim din jurul lui Tito, devenit maresal si lider absolut al Partidului Comunist si al Iugoslaviei. A fost unul dintre fondatorii Cominformului, al carui sediu s-a aflat, pana la excomunicarea Iugoslaviei, la Belgrad. L-a reprezentat pe Tito in URSS, la intalnirile cu Stalin, inclusiv in primavara anului 1948, cand s-a consumat practic divortul dintre Moscova si Belgrad. Spirit animat de pasiunea justitiei sociale, a fost cutremurat si revoltat de imensa minciuna pe care se baza regimul. Intr-o carte care a deveni un best-seller mondial, a denuntat noua clasa si a platit pentru acest curaj. Nu a regretat niciodata pierderea privilegiilor si asprele pedepse ce au urmat. Nu luptase impotriva burgheziei pentru a aplauda burghezia rosie. Tito nu i-a iertat niciodata fostului sau camarad ceea ce el a perceput drept o tradare.

Abnegatie si abjurare

Djilas a criticat bolsevismul, inclusiv versiunea sa iugoslava, de pe pozitiile unui umanism socialist ostil colectivismului birocratic si etatismului politienesc. Privind retrospectiv, putem zambi in raport cu aceste iluzii. Djilas insusi a admis, mai tarziu,ca regimurile comuniste nu pot fi democratizate, ca ele sunt esential non-reformabile, ca totalitarismul face parte din codul lor genetic. Dar in anii 60 si 70, aceste amagiri au jucat un rol crucial in eroziunea pseudo-legitimatii dictaturilor marxiste. Cred ca Ignazio Silone a fost cel care a spus ca lupta finala se va da nu intre comunisti si anti-comunisti, ci intre comunisti si ex-comunisti. Silone s-a descris pe sine insusi, dupa ruptura cu comunismul, drept „un crestin fara biserica, un socialist fara partid”. Aceste cuvinte surprind si traiectoria lui Milovan Djilas, de la inregimentarea perinde ac cadaver si auto-emascularea constiintei critice, pana la inceputul anilor 50, catre redobandirea propriei libertati de constiinta. Cartile care au urmat, inclusiv „Convorbiri cu Stalin” (pe care el o considera poate cea mai importante dintre scrierile sale politice), raman parte a unei mosteniri intelectuale impresionate, solide si durabile. Spun acest lucru pentru ca ma surprinde (de fapt poate ca nu ma surprinde chiar atat de mult) faptul ca un ganditor radical eclectic si nu tocmai original precum Slavoj Zizek este venerat de unii drept o mare figura intelectuala, cata vreme un Djilas ramane mai mult sau mai putin uitat.

In Romania nu a existat vreun intelectual marxist care sa emuleze apostazia luii Djilas de dupa 1954. Nici Miron Constantinescu (1917-1974), nici Grigore Preoteasa (1915-1957, desi cu educatie universitara reala, nu aveau nerv teoretic. Oameni onesti, precum un Petru Navodaru ori Tudor Bugnariu, nu contau in partid, erau suspectati de toate devierile posibile. Despre Chisinevschi nu am ce spune decat ca era un intrigant agramat ale carui lecturi marxiste se rezumau la „Cursul Scurt”, la „Problemele leninismului” si la panegiricul stalinist atribuit lui Lavrenti Beria, „Cu privire la istoria organizatiilor bolsevice din Transcaucazia”. Mana sa dreapta, apoi succesorul sau in fruntea propagandei si culturii, Leonte Rautu, era evident mai sofisticat decat Chisinevschi, ceea ce, sa recunoastem, nu era o mare performanta. Filosofic vorbind, Rautu era un semidoct. Cultura sa teoretica, de inspiratie jdanovista, nu putea fi comparata cu aceea a unui Jozsef Revai, fostul discipol al lui Georg Lukacs, devenit pontif ideologic in Ungaria lui Matyas Rakosi. Singurii intelectuali comunisti romani care ar fi putut merge pe drumul unei veritabile destalinizari ar fi fost, probabil, Lucretiu Patrascanu, ucis in aprilie 1954, si Tudor Bugnariu, marginalizat si mereu sanctionat pentru „abateri liberaliste”.

In raport cu cei insarcinati de Dej sa supravegheze „frontul ideologic”, Miron Constantinescu era intr-adevar un intelectual real. Ca student citise clasicii sociologiei, pe Comte, Spencer, Durkheim si Weber. Devenise marxist dupa ce trecuse printr-un episod de fascinatie cu extrema drepata (asa mi s-a povestit). Mama mea a fost colega la Medicina cu varul sau, doctorul Dan Barbu, unul dintre cei mai activi militanti din acel fief legionar. Impreuna cu alti studenti comunisti, Miron a participat la luptele cu legionarii, adeseori fizice. Dan Barbu a fost medic pe front, a cazut prizonier, a revenit cu divizia „Tudor Vladimirescu”. Miron a intrat in PCdR odata cu dizolvarea UTC-ului in 1936. Tatal meu raspundea de resortul studentesc si a fost cel care l-a anuntat pe Miron de aceasta veste. Inchis in anii razboiului, Miron a condus grupul de detinuti comunisti de la Caransebes, si-a format o curte personala dupa modelul lui Gheorghiu-Dej la Targu-Jiu.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro










Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















796 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by