La 31 august Guvernul aproba preluarea în administrarea MDRT a Cazinoului Constanţa în vederea realizării investiţiilor de restaurare-consolidare. După finalizarea lucrărilor – Cazinoul urmează să reintre în administrarea Consiliului Local Constanta. OUG 76/2011 spune : “Adoptarea prezentei ordonanţe de urgenţă constituie măsura de salvare a unuia dintre cele mai importante monumente istorice din România”. Intervenţia este salutară din perspectiva prezervării unui bun public ce indubitabil face parte din patrimoniul construit, cultural şi afectiv dar naşte şi întrebări legate de soarta altor cazuri similare. Poate Guvernul să joace rolul de „saviour of last resort” (ca să parafez o sintagmă a recesiunii) în toate aceste cazuri? Monumentele istorice suferă – de cele mai multe ori se invocă limite bugetare ce cu siguranţă provin şi dintr-un reflex al unei societăţi trecute, industrializat-productive în aparenţă, în care cultura sub toate aspectele ei a alunecat într-un plan secundar iar clădirea de patrimoniu a întruchipat mai curând o piedică în calea unei îngrămădeli constructiviste ce în prezent a devenit studiu de caz sub sintagma „arhitectura estului socialist”.
Cred că în prezent suntem cu toţii marcaţi de o percepţie a valorii în care clădirile de patrimoniu sunt inevitabil consumatori de resurse (pe care nu le avem) şi prin urmare oarecum excluse dintr-o formulă câştigătoare a raportului cost-beneficiu.
Discuţia despre valoare şi valorificare ne îndreaptă către o dilemă ce însoţeşte toate construcţiile noi sau vechi, chestiune extrem de sensibilă în cazul celor cu valoare istorică, afectivă, comunitară.
Cum cuantifici valoarea lor sau mai bine spus cum le priveşti – ca asset-uri (bunuri cu valoare de piaţă) sau artefacte (bunuri cu valoare istorică, afectivă, culturală) ? Dacă în cazul asset sarcina de a ataşa o valoare este relativ uşor de pus într-o formulă financiară, în cel de-al doilea caz chestiunea poate da dureri de cap şi celor mai mari experţi. Diverse demolări ale unor clădiri sau zone istorice sunt însoţite de regulă de acest argument al progresului economic. Prezervaţionistii, activiştii, oengiştii dau năvală pe terenul economiei urbane şi încearcă să mute discuţia în spaţiul dezvoltării durabile, al argumentului istoric, al urbanismului participativ. Susţinătorii schimbării se opun cu idei din spaţiul economic, idei care într-o societate în dezvoltare se dovedesc greu de combătut.
Peste această dilemă – ce putem face azi versus ce vom compromite mâine – se suprapune o a doua întrebare fără răspuns legată de costul oportunităţii. Ce alternativă ai faţă de ce ţi-ai propus? Mai simplu – faptul că până şi în spaţiul construit – un spaţiu al valorii imobile – zona culturală , istorică, afectivă ridică probleme de evaluare – aduce alte dileme decizionale majore la nivelul politicilor urbane. Unde să investeşti mai întâi? În repararea drumurilor sau în repararea clădirilor istorice? În transportul public sau în centrul vechi? În locuinţe sociale sau în zidul cetăţii?
Şi pana la urma ce primează?
Assetul sau artefactul?
Fezabilitatea imediată sau răspunsul durabil?
Restaurarea sau utilitatea?
Aceste întrebări se încăpăţânează sa rămână fără răspuns atât financiar dar şi conceptual. Dar chiar dacă limitele financiare sunt presante, problema alegerii nu este pusă corect, pentru că în final orice societate are limite financiare şi decizii de făcut cu privire la costul oportunităţii, viitor sau optimizarea unor soluţii.
Europa este un continent care prin vocaţie are tendinţe prezervaţioniste lesne de înţeles. Patrimoniul construit este protejat atât la nivel de obiect (clădire) dar şi la nivel de context (zonă). Dacă într-adevăr optăm să fim europeni – trebuie să ne respectăm moştenirea culturală (contrar opiniei celor ce susţin că intrarea în EU ne duce către o “nivelare” culturală sau în ciuda lor) şi să ne îngrijim de patrimoniul propriu. În mod primar discutăm o opţiune de gospodărire şi igienă urbană ce atestă un anumit grad de civilizaţie.
