E foarte posibil ca experimentul democratic al Americii să se apropie acum de final. Nu e o exagerare; e un lucru evident pentru oricine urmărește viața politică. Republicanii (GOP) ar putea prelua puterea în mod corect; ar putea câștiga și prin tacticile de obstrucționare a dreptului de vot la scară largă; congresmenii GOP ar putea pur și simplu să refuze să certifice voturile democraților la alegeri și să-l proclame învingător pe Donald Trump sau pe succesorul lui politic. Indiferent cum se vor desfășura lucrurile, GOP va încerca să-și asigure un control permanent al puterii și să facă tot ce e cu putință pentru a reprima dizidența scrie Paul Krugman în New York Times.
Dar cum am ajuns aici? Citim zi de zi despre furia bazei electorale a GOP, care crede, într-o proporție covârșitoare și fără a exista vreo probă, că alegerile din 2020 au fost furate. Citim și despre extremiști din Congres care insistă că portul obligatoriu al măștii echivalează cu Holocaustul.
Eu aș argumenta totuși că, dacă ne concentrăm pe țicneală, riscăm să nu înțelegem cum de s-au putut întâmpla toate acestea. Cu greu s-ar putea susține că teoriile conspirative sunt ceva nou în viața noastră națională; Richard Hofstadter a scris „Stilul paranoic în politica americană” tocmai în 1964. Furia albilor reprezintă o forță considerabilă cel puțin din vremea mișcării pentru drepturi civice [1954-1968 - n.trad.].
Ce e diferit de data aceasta este existența asentimentului elitelor republicane. Marea Minciună despre alegeri nu s-a răspândit de jos în sus - a fost promovată de la vârf, de însuși Trump, dar aspectul esențial e acela că aproape nici un politician GOP de seamă nu a fost dispus să-i contrazică acuzațiile, ba mulți dintre ei chiar s-au grăbit să i le susțină.
Sau, cu alte cuvinte, problema fundamentală are mai puțin de-a face cu țicniții și mai degrabă cu carieriștii; nu e legată de sminteala lui Marjorie Taylor Greene, ci de lipsa de coloană vertebrală a lui Kevin McCarthy [membri republicani ai Camerei Reprezentanților - n.trad.].
Iar această lipsă a coloanei vertebrale are profunde rădăcini instituționale.
Politologii au observat demult că cele două mari partide ale noastre diferă foarte mult în privința structurii lor de bază. Partidul Democrat este o coaliție de grupuri de interese - sindicate, ecologiști, activiști LGBTQ și alții. Partidul Republican este vehiculul unei mișcări omogene, monolitice. E descrisă adesea drept o mișcare ideologică, deși, date fiind piruetele ei din ultimii ani - brusca adoptare a protecționismului economic, atacurile la adresa corporațiilor „woke” [progresiste sau ultra-progresiste - n.trad.] -, ideologia conservatoare a mișcării pare acum mai puțin relevantă decât motivația ei de a-și impune voința.
În orice caz, coeziunea conservatorilor le-a făcut vreme îndelungată viața relativ ușoară politicienilor și oficialilor republicani. Democrații profesioniști au fost adesea nevoiți să-și negocieze traseul printre revendicările uneori contradictorii ale diverselor categorii electorale. Tot ce trebuiau să facă republicanii era doar să urmeze linia partidului. Loialitatea era recompensată cu posturi sigure, iar dacă se întâmpla cumva ca un republican loial să piardă totuși un scrutin, sprijinul miliardarilor îi asigura o plasă de siguranță - „wing nut welfare” - sub forma unor funcții în grupuri de reflecție de dreapta generos finanțate, slujbe la Fox News și așa mai departe.
Evident, viața ușoară a unui republican profesionist nu e atractivă pentru oricine. GOP este de multă vreme un loc lipsit de confort pentru oamenii cu competențe politice autentice sau cu reputație reală pe plan extern, care se pot trezi în situația de a li se cere să valideze niște afirmații despre care știu că sunt false.
În domeniul la care mă pricep cel mai bine, economia, se regăsesc (sau obișnuiau să se regăsească) destul de mulți republicani cu o reputație academică solidă. Și, cam ca în oricare altă disciplină academică, în economie tind să prevaleze democrații, însă într-o măsură mult mai mică decât în cazul altor științe sociale și chiar și în cazul științelor fizice. Dar GOP a preferat cu consecvență să apeleze la politruci pentru sfaturi.
Și, apropo, contrastul cu echipa Biden este extraordinar. În acest moment e dificil să găsești vreun expert în politici fiscale sau piața muncii - un expert cu reputație de independent, care în vreo doi se așteaptă să revină la o carieră non-politică - care să nu se fi înrolat în administrație.Lucrurile ar putea sta chiar și mai rău pentru acei politicieni care chiar sunt interesați de politici, care încă mai au principii și care dețin o bază electorală personală, independent de afilierea lor politică.
În GOP-ul de astăzi nu mai e loc pentru echivalenții unui Bernie Sanders sau unei Elizabeth Warren, asta dacă nu-l punem la socoteală pe Mitt Romney, un personaj singular.Iar prevalența carieriștilor lași este lucrul care a făcut ca GOP să devină atât de vulnerabil la o acaparare de către autoritari.Cu siguranță o largă majoritate a republicanilor din Congres e conștientă că alegerile nu au fost furate. Foarte puțini dintre ei cred cu adevărat că asaltul Capitoliului a fost o diversiune Antifa sau pur și simplu o adunătură de turiști inofensivi. Dar deceniile în care a funcționat ca o antrepriză monolitică, structurată de sus în jos, au umplut GOP cu oameni care se vor conforma liniei de partid indiferent încotro s-ar îndrepta aceasta.
Așadar, dacă Trump sau un personaj de tipul lui Trump va proclama că noi am fost dintotdeauna în război cu Asia de Est, ei bine, atunci partidul lui va spune și el că mereu am fost în război cu Asia de Est [aluzie la totalitarismul din romanul „1984” de George Orwell - n.trad.]. Dacă el va spune că a câștigat alegerile printr-o victorie covârșitoare - ce mai contează realitatea? -, vor spune și ei că a câștigat o victorie electorală covârșitoare.Ideea e că nici megalomania de la vârf și nici furia de la bază nu pot explica de ce atârnă acum democrația americană de un fir de păr. Lașitatea, nu țicneala, e motivul pentru care guvernarea de către popor ar putea dispărea curând de pe fața pământului.
editorial Paul Krugman în New York Times (preluare Rador)
5
7
