În ultimele două decenii, Statele Unite au ignorat, în esenţă, Uniunea Europeană. De asemenea, prin administraţiile republicană şi democrată, Washingtonul a tratat Uniunea ca pe o idee de ultimă instanţă, în cel mai bun caz, şi, ca în condiţiile actualei administraţii, uneori chiar ca pe un duşman. Aceasta este o greşeală strategică profundă. Prin selectarea ministrului german al apărării, Ursula von der Leyen, pentru a fi următorul şef al Comisiei Europene, Statele Unite ar trebui să profite de ocazia de a construi un nou parteneriat durabil cu UE, potrivit revistei Foreign Policy, citată de Rador.
Alegerile europarlamentare recente au arătat că axul politic de gravitate al Europei se deplasează de la capitalele naţionale la Bruxelles şi la Uniunea Europeană. S-a înregistrat o prezenţă sporită la vot, pentru prima dată, depăşind 50 la sută. Creşterea a fost determinată de o dezbatere foarte densă cu privire la viitorul UE, plasând naţionaliştii de extremă dreapta, care vor redobândirea puterilor de la UE, împotriva unioniştilor care doresc întărirea UE. În cele din urmă, o prezentare robustă din partea partidelor pro-UE, în special a Verzilor, a evitat o temută ascensiune a extremei drepte. După cum a observat Anne Applebaum, de la The Washington Post, după alegeri, "continentul devine un spaţiu politic unic".
Datele confirmă acest lucru. În timp ce în 2016 cel puţin 15 partide politice din Europa au participat la un referendum pentru a părăsi UE, astăzi, subliniază Susi Dennison de la Consiliul European pentru Relaţii Externe, "acest mesaj este practic inexistent". În schimb, "într-o răsturnare ironică, partidele naţionaliste îşi dau mâna în întreaga UE... solicitând o "Europă a bunului-simţ": nu sfârşitul Uniunii Europene, ci o schimbare a Uniunii Europene". Cu alte cuvinte, UE nu se îndreaptă nicăieri. Ea a supravieţuit prăbuşirii economice globale, creşterii populiştilor de extremă dreapta, şi procesului Brexit, care, departe de a semnaliza începutul sfârşitului, aşa cum mulţi dintre observatorii de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au temut, a servit ca un mijloc de descurajare a oricărei alte ţări care se gândea la plecare. UE conduce viitorul Europei, dar Washingtonul abia dacă a observat.
Concepţia Washingtonului despre Europa a evoluat puţin din anii 1990, când războaiele din Balcani şi extinderea NATO au consumat politica externă a SUA. Ca urmare a atacurilor de la 11 septembrie, atenţia Washingtonului s-a mutat de la Europa la Orientul Mijlociu, antiterorism şi, în cele din urmă, la ascensiunea Chinei. Europa, între timp, a devenit din ce în ce mai mult percepută ca fiind irelevantă din punct de vedere strategic. Washingtonul a fost supărat de contribuţiile sale anemice la apărare la NATO şi de ambivalenţa faţă de proiectul său de integrare, Uniunea Europeană, pe care clasa politică americană nu l-au văzut decât ca pe o altă organizaţie regională. În afară de oficialii biroului extern al Departamentului de Stat plătiţi să facă acest lucru, puţini din guvernul SUA au acordat o oarecare atenţie UE. Cu toate acestea, Statele Unite găsesc din nou Europa ca fiind relevantă din punct de vedere geopolitic.
Nu numai că Statele Unite au nevoie de aliaţi puternici, pentru că intră într-o epocă a unei competiţii între marile puteri, dar Europa este, de asemenea, ea însăşi disputată, Rusia şi China căutând influenţă în anumite state europene, pentru a submina unitatea continentului şi, prin urmare, a alianţei transatlantice. Dar, în timp ce Washingtonul priveşte iar spre Europa, vede un continent pe care abia îl recunoaşte. Statele Unite au ratat transformarea profundă a Europei prin integrarea condusă de UE.
Europa s-a transformat radical din anii 1990, când Washingtonul era preocupat de viitor. UE are acum toate structurile unui stat: un executiv, un guvern, o bancă centrală, un parlament şi o capitală. Şi se comportă din ce în ce mai mult ca unul. Această schimbare treptată a văzut, de asemenea, cum UE şi-a croit încet, dar sigur, o prezenţă pe scena mondială. Acţionează ca un bloc comercial puternic şi unificat şi a negociat noi acorduri comerciale cu Mexicul şi cu Japonia, în timpul administraţiei preşedintelui Donald Trump.
Europa, cu aproximativ 500 de milioane de oameni şi fiind a doua cea mai mare economie din lume, are şi abilitatea de a stabili standarde globale, aşa cum a făcut în stabilirea standardelor de confidenţialitate a datelor pentru companiile de tehnologie din SUA, în 2018. De asemenea, a condus eforturile de abordare a schimbărilor climatice şi a jucat un rol major în timpul negocierii acordului nuclear cu Iranul, în 2015.
UE a demonstrat că, atunci când poate acţiona ca o singură entitate pe scena mondială, poate avea un impact. Acest lucru nu a fost ignorat de Rusia sau China, care se angajează în eforturi destul de agresive de a influenţa anumite state europene, lideri şi sectoare de afaceri. De exemplu, China a stabilit dialogul cu 16 + 1 cu ţări mai mici din Europa Centrală şi de Est, inclusiv 11 ţări membre ale UE, cum ar fi Ungaria, România şi Bulgaria, precum şi state balcanice din afara UE, cum ar fi Serbia. În ciuda cadrului multilateral, formatul este într-adevăr un efort chinezesc de a ajunge la înţelegeri economice bilaterale care să permită Chinei să îşi extindă influenţa în Europa.
Eforturile Chinei au început deja să fie răsplătite în 2016, când Ungaria şi Grecia, ambele destinatare ale investiţiilor chineze, au diminuat eforturile UE de a condamna acţiunile chineze în Marea Chinei de Sud. Rusia urmăreşte, de asemenea, să semene discordie şi să amplifice extrema dreaptă aflată în ascensiune în Europa. Atât eforturile chineze, cât şi cele ale Rusiei, sunt mânate de îngrijorarea că o Uniune unită şi mai asertivă ar putea deveni o forţă puternică pentru valorile democratice şi liberale pe scena mondială.
Acest lucru ar trebui să dea Washingtonului de gândit. Dacă rivalii săi caută să divizeze şi să submineze UE, nu ar trebui Statele Unite să caute să facă contrariul? În schimb, administraţia Trump reflectă abordarea Rusiei şi a Chinei prin încurajarea Brexit, acordarea de sprijin liderilor anti-UE, cum ar fi prim-ministrul ungar Viktor Orban, şi implicarea în bagatele diplomatice mărunte împotriva UE. Aceste comportamente au fost întâmpinate cu dezaprobare pe scară largă în cercurile politicii de la Washington şi la Capitol Hill, însă Washingtonul are puţină introspecţie în legătură cu ceea ce ar presupune o abordare alternativă a Europei. Aşa cum a explicat Gérard Araud, ambasadorul francez în Statele Unite, până de curând, există o concepţie greşită că "atunci când Trump va pleca de la putere, totul se va întoarce la normal. Acesta este visul celor de la Washington D.C.".
Dar nu există niciun buton de resetare pregătit pe care Washingtonul să îl apese. Preşedinţia Trump a determinat Europa să pună la îndoială fiabilitatea Statelor Unite şi a dat naştere unei dezbateri vibrante despre viitorul său. Dar problema Washingtonului este că nu se implică în această dezbatere - pentru că ea se desfăşoară în UE, nu în NATO. Şi când Washingtonul se gândeşte la angajarea Europei şi a alianţei transatlantice, se gândeşte aproape exclusiv la nivelul NATO. În primul rând o alianţă militară, NATO nu încapsulează întregul spectru de chestiuni în dezbatere din Europa. Acest lucru nu înseamnă că Washingtonul ar trebui să ignore capitalele NATO sau capitalele naţionale, dar trebuie să meargă acolo unde centrul de greutate al Europei este din ce în ce mai mare, şi acel loc este UE.
Statele Unite ar trebui să înceapă să vadă Uniunea ca un aliat unitar, coerent, liber, democratic şi potenţial puternic pe scena mondială. Ar trebui să dorească să construiască o relaţie mai solidă, care să implice UE şi să sprijine creşterea acesteia pe scena mondială. Promovarea unităţii UE şi a celei transatlantice în problemele dificile ar trebui să reprezinte forţa esenţială a eforturilor diplomatice ale SUA. Ar trebui să încerce să ajungă la abordări comune SUA-UE în ceea ce priveşte provocările majore, inclusiv Rusia, China, declinul democratic, migraţia, corupţia şi spălarea banilor, reglementarea social media şi prosperitatea economică. Orice abordare eficientă a SUA cu privire la aceste probleme necesită sau este ajutată semnificativ de sprijinul Europei.
În mod inevitabil, încercarea de a crea poziţii comune cu UE şi de a încuraja UE să se afirme pe scena mondială se va dovedi frustrantă. Dar Washingtonul ar trebui să vadă UE ca pe o posibilă putere în ascensiune. Eforturile sale nu vor fi diferite de cele de a cultiva relaţii cu alte puteri în ascensiune, cum ar fi India, unde progrese crescânde au fost înregistrate. Sprijinirea ascensiunii UE este un efort pe termen lung care va fi gradual şi va avea nevoie de timp.
Dreapta americană va riposta, în mod inevitabil, la un astfel de efort, văzând Uniunea Europeană ca pe o potenţială forţă de contrabalansare a Statelor Unite. Nu greşesc să se frământe. O UE mai puternică va împiedica multe politici pe care dreapta americană le susţine, cum ar fi retragerea din acordul cu Iranul, ieşirea din acordul climatic de la Paris sau, anterior, invadarea Irakului. Iar lumea şi ordinea globală liberală vor fi un loc mai bun pentru asta. Aceasta va fi o caracteristică a ascensiunii Europei, nu o dificultate. Unificarea şi integrarea paşnică a Europei, facilitată de Statele Unite, sunt una dintre cele mai mari realizări ale politicii externe a Statelor Unite. Cu provocări externe la orizont, Statele Unite ar trebui să nu îşi mai facă griji pentru slăbiciunea Europei, ci să dezvolte o abordare care să stimuleze consolidarea coeziunii Uniunii. Este timpul ca Statele Unite să îmbrăţişeze Uniunea Europeană.
